FOTO Cimitirul din grădină. Obiceiul secular al comunităţilor izolate din Apuseni, unde moartea e o simplă mutare
0În comunităţile izolate din Apuseni, îngroparea morţilor nu are loc după ritualul cunoscut şi aplicat în restul ţării. În lipsa cimitirelor, morţii sunt îngropaţi în grădinile caselor în care au trăit.
În cătunere răsfirate pe culmile Apusenilor, la peste 1000 de metri altitudine, unde nu există cimitir, moartea e o simplă mutare: din case în grădinile de pe dealuri, în imediata vecinătate a caselor; de la cele trecătoare şi pline de necaz, la cele veşnice şi pline de odihnă.
Risipiţi prin munţi şi văi, la mari distanţe unii de alţii, pe localnicii de aici nu-i vezi adunaţi laolaltă decât rar, la necazuri şi bucurii, la nuntă sau înmormântare, ori în Marile Sărbători.
Mormintele din grădina casei îi liniştesc, le suspendă orice spaimă sau fior. Îi simt pe cei dragi aproape, îi plâng cu discreţie şi în fiecare zi le pot aprinde câte o lumânare iar pomenirea lor o fac cȃnd le e dor de ei, nu neapărat pe 1 noiembrie.
Obiceiul îngropării morţilor în grădina din apropierea casei îşi are rădăcinile în urmă cu mai bine de 500 de ani.
Potrivit lui Marcel Lapteş, etnograf, pe atunci exista credinţa că morţii, ca şi viii, trebuie să se afle în apropierea familiei chiar şi după ce au trecut la cele sfinte.
„Avem de-a face cu o tradiţie care dăinuie de secole. Doar astfel ei puteau să aibă parte de linişte şi să nu se transforme în fiinţe malefice, să nu devină strigoi sau moroi, cum mai erau numiţi de bătrânii satului”, spune Marcel Lapteş. Locul în care oamenii erau îngropaţi căpăta denumirea de „morminţi de ogradă” sau „morminţi de curte”.
Obiceiul se păstrează încă în comunităţile rurale foarte răsfirate, care mai numără doar câteva zeci de case. În Alba, tradiţia este împământenită în special în comuna Ceru Băcăinţi.
Localnicii povestesc despre acest obicei ca de un lucru firesc, păstrat din vremuri imemoriale. Explicaţia este una simplă: satul se întinde pe cel puţin 60 de kmp, pe piscuri sau în depresiuni. Înainte vreme drumul principal al satului nu era asfaltat, era numai piatră. În plus, drumurile către cătune sunt mai degrabă simple poteci.
„La noi se zice că mortul nu trebuie zgâlţâit, pe pietre şi pe podeţe, peste gropi. Trebuie lăsat liniştit. Sicriul trebuie dus în linişte de rude, pe umeri, până la groapa săpată în grădină. Acolo îi plângem, le aprindem lumânări. Pomenirea lor o facem când ne este dor de ei, nu neapărat pe 1 noiembrie. Iar cei bătrâni ajung mai uşor la morminte, să-şi plângă morţii”, povesteşte o localnică.
Pe mulţi dintre cei rămaşi în viaţă, dacă-i întrebi, îţi spun că preferă să-şi doarmă somnul de veci în grădina casei. În comună, practic nu există un cimitir, doar preoţii şi cantorii sunt înmormântaţi în curtea bisericii.