Suferinţa celor fără adăpost

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un băieţel de 10 ani locuieşte împreună cu bunica sa într-o magazie din cimitirul evreiesc din Braşov. Bătrâna se zbate zilnic să facă rost de vreascuri pentru foc. În timp ce

Un băieţel de 10 ani locuieşte împreună cu bunica sa într-o magazie din cimitirul evreiesc din Braşov. Bătrâna se zbate zilnic să facă rost de vreascuri pentru foc.

În timp ce autorităţile fac cu greu faţă naturii dezlănţuite, copii abandonaţi şi oameni rămaşi fără case îşi târăsc povestea printre nămeţi. Nu au unde să stea. Dorm pe unde apucă.

În cimitire, în parcuri. Se roagă să treacă gerul. Viaţa lor este împinsă uneori la limita disperării. Din cauza frigului pătrunzător, centrele sociale din Capitală au devenit cele mai sigure refugii pentru cei fără adăpost. Fiecare are drama lui.

Un puşti de 10 ani din Braşov îşi duce existenţa în cimitir, cu bunica lui. Abandonat la vârsta de numai patru luni de părinţi, Raul Mitan a rămas doar în grija bunicii. Bătrâna este cea care îi dă de mâncare, îl îngrijeşte şi-l iubeşte.


Viaţa lor este împinsă de multe la ori la limita disperării. Cei doi reuşesc să-şi ducă existenţa din pensia de 300 de lei a bunicii. Acum se bucură că au şi un acoperiş deasupra capului. Locuiesc, prin amabilitatea unor oameni cu suflet din administraţia cimitirului evreiesc din Braşov, într-o fostă magazie a cimitirului evreiesc. În fiecare zi, bunica porneşte de dimineaţă în căutare de lemne şi le taie la lungime, ca să intre în soba veche, cu plită de fontă. Grija bătrânei este ca băiatului să nu-i fie prea frig.


Părinţii l-au uitat pe Raul


Vântul suflă puternic prin cimitir, iar temperaturile au ajuns la aproape minus 20 de grade. Părinţii lui Raul s-au despărţit, iar băiatul era o povară pentru vieţile lor viitoare. Le-a fost mult mai uşor să-l uite. Mama s-a recăsătorit şi, chiar dacă locuieşte în Braşov, nu s-a mai interesat niciodată de copil. Şi tatăl şi-a refăcut viaţa: a ales să plece în Italia, unde şi-a întemeiat o nouă familie. Raul şi-a văzut tatăl preţ de cinci minute în ultimii trei ani. Nu l-a sunat, nu l-a căutat şi nici nu i-a trimis vreodată un ban. Raul nu lipseşte nicio zi de la şcoală, unde are rezultate foarte bune.


Bunica se roagă pentru micuţ


Bunica micuţului are un singur vis. Să fie tutorele legal al băieţelului. "Mă rog în fiecare dimineaţă şi seară la Bunul Dumnezeu să îmi dea puterea să reuşesc să fiu eu tutorele nepotului. Este singura mea alinare la bătrâneţe şi nu vreau nici ca eu să rămân fără să am pe cineva să îmi dea o cană cu apă, şi nici el să ajungă să fie singur printre străini", a spus bunica. Micuţul înţelege că bunica sa nu îi poate oferi totul. "Cel mai mult îmi place să merg la şcoală, să fiu împreună cu colegii. Îmi place matematica şi să mă joc pe calculator. Din păcate, bunica nu are bani să îmi cumpere un calculator, dar am această posibilitate la şcoală sau când mai merg pe la vreun coleg pe-acasă la el", a spus Raul.


Azilul oamenilor fără casă


Din cauza frigului pătrunzător, centrele sociale din Capitală au devenit cele mai sigure refugii pentru cei fără adăpost. Complexul Social de Servicii "Odăi", din sectorul 1, oferă o masă caldă şi un pat pentru toţi cei care, din diverse motive, au ajuns să trăiască pe stradă. Într-o fostă unitate militară, de pe Şoseaua Odăii, funcţionează Complexului Social de Servicii al sectorului 1, care adăposteşte 190 de persoane fără adăpost. Totodată, centrul mai este şi azil pentru 400 de bătrâni bucureşteni.

Pentru a-i putea tria mai uşor pe cei fără adăpost, în vara anului trecut, primăria a iniţiat şi o unitate de urgenţă, cu 20 de paturi. Aici sunt aduşi cei care sunt găsiţi pe stradă şi nu au unde să se adăpostească. După prima zi de ninsoare abundentă, aici a fost adusă doar o singură persoană, un bătrân fără casă, găsit de poliţiştii comunitari dormind lângă o ghenă de gunoi din zona Pieţei Unirii. Potrivit directorului centrului, Eugen Bârchi, din cauza gerului şi a frigului pătrunzător, este de aşteptat ca în câteva zile centrul să devină neîncăpător pentru cei fără adăpost.


Pactul cu… viaţa


Unii "locatari" ai centrului s-au resemnat cu viaţa lor. Mai ales cei bătrâni. Alţii, în schimb, vorbesc mult, aproape că se ceartă între ei, care să spună mai repede ce are pe suflet. Asta fac tinerii. Dar de multe ori, tinerii au feţele îmbătrânite. Ajungi să nu mai distingi vârstele, de atâtea riduri câte sunt pe feţele acestor oameni. Stătea lungit în pat un om singur într-o cameră mare, plină de aşternuturi supraetajate. Cu mâinile şi picioarele umflate.

Începe să plângă, după o viaţă întreagă pe şantierele din toată ţara, ba chiar şi în străinătate, în Irak, înainte de 1989. Şi azi, la cei 67 de ani ai săi, Eugen Ifrim nu mai are nimic, nici măcar o cămăruţă a lui. A dormit în stradă, luni bune, într-o ghenă din zona Unirii. L-au găsit asistenţii sociali acum şi l-au adus aici, în căminul de pe şoseaua Odăii. Recunoaşte omul că nici n-a avut grijă de el toată viaţa.

"Am avut grijă de alţii", plânge iar, în timp ce ne spune că mai poate şi acum să muncească, e zidar, poate îl angajează o firmă. E gata s-o ia de la capăt. Deşi nu-şi poate ţine echilibrul, dacă se ridică în capul oaselor. "Mulţi bătrâni mai sunt în stradă", ne povesteşte din amara sa experienţă.


Greva foamei


Copii, mulţi copii în alt pavilion. Cum se deschid uşile pe culoarul îngust, din camere o zbughesc sumedenie de ţânci. În urma lor, surprinşi de apariţia unor străini, vin şi părinţii. Feţe cătrănite, trupuri uscăţive. Doar vocile sunt aspre. Unii vin repede cu petiţiile date la autorităţi de-a lungul timpului. Vor casă. Au fost daţi afară de noii proprietari, din locuinţele naţionalizate.

Au ajuns în stradă. Fiecare începe să spună că el are cinci copii, trei sau patru, după caz. Se încing spiritele, se ridică tonul. "Nu am avut casă niciodată. M-au evacuat pe 30 iulie, anul trecut", sare o voce, acoperită repede apoi de alte destine înlăcrimate. "Vreau să fac greva foamei", sare o femeie între două vârste.


Bătrâneţe, haine grele


Doar copiii par să nu-şi dea seama de grozăviile vieţii. Au ieşit să se joace prin zăpadă. În apropiere, un brad împodobit cu globuri şi omăt pare a fi unica pată de culoare din zonă. La plecare, întâlnim o bătrână. E plină de viaţă, cu poftă de muncă, aşa că s-a pus vârtos pe dat zăpada de pe alee.

Zice că nu poate să stea locului, la cei 77 de ani ai săi, grăieşte Elisabeta Neacşu, care spune că se luptă pentru casa ei de opt ani în justiţie. E convinsă că va reuşi până la urmă, ba chiar ne urează să ajungem la vârsta ei, la fel de optimişti. (Sebastian Dan/ Sorin Ghica/Dan Gheorghe)

>> Cel mai mult îmi place să merg la şcoală, să fiu împreună cu colegii. Îmi place matematica şi să mă joc pe calculator.