Risc ridicat de faliment pentru fabricile de zahăr din sfeclă

La Luduş şi Bod, cota de zahăr este aproape de a fi "vândută" pe despăgubirile europene acordate în caz de oprire a producţiei Zahărul este un produs foarte sensibil în Uniunea

La Luduş şi Bod, cota de zahăr este aproape de a fi "vândută" pe despăgubirile europene acordate în caz de oprire a producţiei

Zahărul este un produs foarte sensibil în Uniunea Europeană, subiect de repetate reforme structurale. România, intrată în piaţa comună fără o politică proprie, cu numai opt fabrici şi o cotă de zahăr sub necesarul de consum, rămâne un loc ideal pentru aplicarea directivelor de la Bruxelles - capacităţile mici de prelucrare a sfeclei de zahăr trebuie eliminate.

"De la anul, putem oricând să închidem. Deja avem un stoc 10.000 de tone. Stăm şi ne uităm la el că nu ştim ce să facem". Ion Armenean, directorul general al "Zahărul" Luduş, vorbeşte cu amar despre situaţia fabricii. Într-o scrisoare trimisă în urmă cu două săptămâni la Ministerul Agriculturii, el arată că, în acest moment, "costul zahărului din sfeclă cu taxa de restructurare inclusă este de 2,32 lei/kg, faţă de costul zahărului din rafinare, care, datorită facilităţilor primite de importul la preţul mondial (din Brazilia) este de 1,39 lei/kg.

Suntem pe o piaţă reglementată cu preţ de referinţă pentru această perioadă de 2,1 lei/kg (631,9 euro/tonă) şi constatăm că unele fabrici vând 1,8-1,9 lei/kg, deci sub preţul de referinţă şi sub costul zahărului din sfeclă. Noi, fabricile Luduş şi Bod, care facem zahăr numai din sfeclă, nu vom mai vinde zahăr, nu mai acceptăm ilegal să vindem sub cost.

În concluzie, vă rog să-mi transmiteţi cum pot ieşi din blocajul <> , pentru a menţine fabrica în funcţiune".
"Nu am primit nici până acum un răspuns", spune directorul Armenean.

Piaţa internă, dedulcită la importuri

Lipsa de reacţie a autorităţilor nu este surprinzătoare. Practic, acest sector nu a avut, din `90 încoace, o politică naţională de dezvoltare. De la 33 de fabrici în 1990, care lucrau exclusiv pe sfeclă de zahăr, în România au mai rămas doar opt fabrici de zahăr active, din care doar două mai sunt "fidele sfeclei", patru produc exclusiv pe bază de zahăr brut adus din import (în principal din America de Sud), iar restul - producţie mixtă.

Industria autohtonă a "sfeclit-o" şi a pierdut în faţa trestiei la începutul anilor "90, când se eliminau taxele vamale la zahărul de import. Scutirea n-a durat decât câţiva ani, suficient însă pentru a pune pe butuci fabricile de zahăr, altminteri foarte tentante pentru recuperatorii de inox.

Având aşadar un deficit de producţie (statuat şi prin cotele primite de la UE), România a obţinut păstrarea până în 2009 a unei taxe vamale fixe de 92 de euro la tona de zahăr brut. Iar în acest an, preţul scăzut al zahărului brut din Brazilia face ca importurile să fie mai rentabile decât producţia din sfeclă.
Peste această situaţie, se suprapune însă politica europeană în domeniul zahărului.
Europa face mai tentantă lichidarea

Confruntată cu proteste ale consumatorilor europeni privind preţul foarte mare la zahăr, dar şi cu proteste din partea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, UE s-a văzut nevoită să deschidă piaţa importurilor ieftine de zahăr brut din ţările sărace. În 2010, producţia internă ar trebui să se reducă cu şase milioane de tone.

Reforma comunitară din 2006 a impus fiecărui producător din sfeclă plata unei taxe de restructurare, de peste 170 de euro pe tonă. Din această sumă se constituie un fond de despăgubire, de circa 400-700 euro pe tonă, pentru procesatorul care decide să închidă fabrica şi să iasă din sistem.

Din această sumă se despăgubeşte şi cultivatorul, dar grosul se duce la proprietar, pentru a fi motivat să înceapă altă afacere. Mesajul Bruxelles-ului este cât se poate de transparent - nu rămân în această afacere decât cei grei, care se pricep să obţină zahăr la ieftin.

"Pe măsură ce scade preţul, viaţa devine tot mai grea. Cine nu produce la nivelul de aproximativ 400 euro/tonă ar trebui să profite de subvenţia de restructurare, care nu se va acorda decât până în 2010", spune Mariann Fischer Boel, comisarul european pentru agricultură.

Biocombustibil, alternativă la zahăr

Teoretic, orice procesator de sfeclă care ajunge la un nivel tehnologic performant are şanse de supravieţuire pe piaţa comună a zahărului. Practic, însă, fabricile româneşti au capacitate relativ mică, astfel încât nu pot să ţină pasul cu marii producători europeni, precum francezii (cei mai mari din Europa).

În plus, cotele reduse primite nici nu le permit să lucreze la capacitate. Fabrica din Bod, deţinută de omul de afaceri braşovean Dan Tartagă, nu este nici pe departe cunoscută pentru investiţiile în tehnologie. Fabrica din Luduş, deţinută de producătorul francez Sucreries du Marquenterre, a ajuns la "costuri apropiate de fabricile din UE", spune directorul Ion Armenean.

Dar nici Luduş nu pare să mai mizeze exclusiv pe producţia de zahăr. "Am adus din Franţa primul utilaj, de 60 de tone, din viitoarea fabrică de biocarburant din sfeclă, porumb şi grâu. Problema este că în acest moment, România nu are o strategie de dezvoltare privind biocarburanţii, care să arate dacă merită sau nu să investeşti în acest domeniu", spune Ion Armenean.

Cu alte cuvinte, este neclar dacă se va acorda subvenţie şi pentru sfecla folosită la producţia de etanol.

Fabrică închisă = cotă pierdută
Încurajaţi pe plan european - prin compensaţii băneşti - şi pe plan intern - prin deschiderea importurilor - producătorii de zahăr ar putea să nu mai întârzie cu închiderea capacităţilor de producţie. "Consecinţa directă va fi că România va pierde definitiv cota aferentă pentru zahărul din sfeclă", spune Dragoş Frumosu, preşedintele federaţiilor sindicatelor din industria alimentară.

Aceasta va duce la falimentul câtorva mii de producători, care, anul acesta, mizând pe subvenţiile europene, au crescut suprafaţa cultivată la circa 30.000 de ha. Iar repercusiunile pierderii cotelor vor fi resimţite la nivelul întregii industrii a zahărului.