O viaţă, din cuverturi
0Cu utilaje germane vechi de peste 100 de ani, aduse în grajdurile fostei CAP din comuna gorjeană Câlnic, soţii Constanţa şi Lucian Mihai au început, cu 12 ani în urmă, să facă pături,
Cu utilaje germane vechi de peste 100 de ani, aduse în grajdurile fostei CAP din comuna gorjeană Câlnic, soţii Constanţa şi Lucian Mihai au început, cu 12 ani în urmă, să facă pături, respectând tradiţia locală în confecţionarea acestor produse
Au luat viaţa de la capăt pe vremea când el avea 36 de ani, iar ea, 35. Lucraseră până atunci la termocentrala de la Rovinari, el ca subinginer şi ea ca electrician. Mai aveau şi un copil de nouă ani de crescut. Asta se întâmpla în 1995.
Atunci au contractat un credit de la bancă, de cinci milioane de lei vechi. Aşa au reuşit să pună pe picioare, în fostele grajduri ale CAP-ului din comuna gorjeană Câlnic, o fabrică în care confecţionează pături din lână, pe baza tehnologiei de pe vremea bunicii, pe războaie germane vechi de 100 de ani. Asta e povestea soţilor Constanţa şi Lucian Mihai.
Românul uită repede trecutul! Întrebi acum unde e fosta Cooperativă Agricolă de Producţie, iar lumea se uită la tine ca la lup, ridicând din umeri a neştiinţă. În fine, la ieşirea din comuna Câlnic, nu departe de şosea, se vede o clădire lungă, după tipicul halelor socialiste în care se creşteau animale.
Reţeta lu' nea Spânu
Ne aşteptau în poartă un bărbat şi o femeie, trecuţi de prima tinereţe, îmbrăcaţi comod, ca de vară, vorbăreţi, care ne invită repede în clădirea cu pereţi groşi, răcoroasă, tocmai bună contra arşiţei de afară. Schimbul de amabilităţi străbate holul cu gresie, apoi pătrundem în zona industrială. În prima încăpere sunt două războaie de ţesut din lemn.
Astea sunt agregatele nemţeşti care au împlinit deja 100 de ani. Dar funcţionează în continuare ca unse. Ni se face şi proba, cam zgomotoasă. Maşinăriile au fost cumpărate de la o uzină de profil din Buhuşi. Vedem apoi şi un darac de lână, mai "bunic", de 109 ani, unde se fac fuioarele din lâna care a fost iniţial spălată.
Firele de lână trec apoi printr-un cazan imens din cupru, unde se vopsesc după o reţetă dezvăluită de nea Spânu, un bătrân de 82 de ani din Strehaia. Mai vedem şi două maşini, una de cusut, alta de scămoşat, la fel de "tinere". E greu să înţelegi, la prima "mână", cum e cu toată procedura asta, pe care soţii Mihai spun că au învăţat-o de la bătrânii din zonă.
Tradiţie pe cartelă
Aşa le-a venit lor să facă. Celor doi oameni din faţa mea. Au simţit nevoia să-şi schimbe viaţa, chiar dacă la momentul respectiv, în urmă cu 12 ani, aveau o vârstă la care alţii se gândesc cu groază la apropierea schimbării "prefixului", cel care începe cu cifra patru, iar cheful de planuri de viitor se cam ofileşte. "Ne întâlnim şi azi cu foşti colegi care ne felicită pentru ce-am realizat", zic gazdele.
Curaj? Nebunie? "Tradiţia nu trebuia să moară", e convins bărbatul, care în tinereţe a cochetat şi cu olăritul. Şi de ce tocmai la Câlnic? Pentru că nevasta lui se trăgea din apropiere. El e din Târgu Jiu. Au închiriat la început grajdurile fostei CAP, le-au reparat, că arătau ca după bombardament, iar după câţiva ani le-au cumpărat. Au angajat localnici care ştiau meserie, nu glumă.
Pe lângă asta, Lucian a mai învăţat să şi repare maşinile, pentru că e greu în ziua de azi să mai găseşti meseriaşi, dar mai ales piese de schimb, pentru a ţine în viaţă "străbunicii" pe cartelă. Uite că nu numai noi avem azi cartele, aveau şi războaiele de ţesut făcute cu 100 de ani în urmă. Vedem nişte benzi late de vreo 30 de centimetri şi lungi de câţiva metri, "punctate" din loc în loc cu un fel de protuberanţe.
Toată banda aia e astfel programată încât cele şapte culori care intră în maşină să fie distribuite după un anumit model, pe toată suprafaţa cuverturii, aşa cum vrea meşterul.
Marfă pentru agroturism
Patronii de pături au fost priviţi ciudat de localnici când au "descălecat" la Câlnic. Mai sunt şi azi invidioşi prin zonă. Mai ales că producţia a crescut până la 2.000 de bucăţi într-un an. Un asemenea produs are o greutate de 4,5 kilograme, lăţimea e de 1,65 metri, iar lungimea de 2,20 metri. Costul ajunge până la 150 de lei noi, dacă se foloseşte materialul producătorului, în timp ce tariful coboară la 57,50 lei în situaţia în care materia primă e adusă de client.
Toată producţia se duce pe piaţa internă, majoritatea comenzilor venind de la pensiunile agroturistice. Este în proiect o pagină de internet dedicată cuverturilor de Câlnic, asta însemnând că în viitor nu sunt excluse comenzile din străinătate.
Oltenii, în epoca informatizării
Toată povestea a început în 1995. Mai întâi a fost un împrumut bancar, de cinci milioane de lei vechi, la care s-au adăugat banii proveniţi din vânzarea unei vaci. Ce mai, s-au stors fonduri de peste tot, chiar şi de la părinţii soţilor Mihai, ca să fie pusă afacerea pe picioare. În paralel, cei doi au deschis un chioşc sătesc cu mărfuri generale, iar banii de acolo tot în fabrică erau plasaţi.
"Toată investiţia pe care o vedeţi aici a fost deja amortizată", conchide şeful. Şi tot el râde când zice că "se găsiră doi olteni, în epoca informatizării, să lucreze ca pe timpul lu' mama-mare". Dar nu uită să ne vorbească şi despre tradiţia oltenească, cea a fiecărei case în care gospodina avea război de ţesut şi făcea covoare sau pături, să le aibă pentru zestrea fetei.
Vremuri vechi! Obiceiul s-a cam "topit" azi, din păcate. Chiar şi lâna e tot mai greu de găsit, că s-a redus numărul oilor. Dar oamenii ăştia se încăpăţânează să rămână aici, în mijlocul câmpului, alături de maşinile lor nemţeşti. Ba chiar vor să modernizeze clădirea fostei CAP. Vor să facă din cuverturile olteneşti un punct de reper pe harta capitalismului românesc.