8.000 de candidati pe loc, la examenul de supravietuire al oamenilor strazii

150 de oameni intr-un pat. Asa ar arata singurul azil de noapte al Bucurestilor, daca ar aduna toti boschetarii orasului, adica aproximativ 8.000 de nenorociti. Doar ca, ieri dimineata, "Casa Ioana"

150 de oameni intr-un pat. Asa ar arata singurul azil de noapte al Bucurestilor, daca ar aduna toti boschetarii orasului, adica aproximativ 8.000 de nenorociti. Doar ca, ieri dimineata, "Casa Ioana" avea numai un loc liber, pe care l-a ocupat primul boschetar dezghetat dupa frigul crancen de peste noapte. Restul candidatilor la un culcus omenesc s-au intors in ghenele de gunoi, sub scarile de bloc, in canalele si gurile de metrou in care spera sa supravietuiasca pana la primavara. Azilul patronat de fundatia "Casa Ioana" este un labirint de paturi suprapuse, insirate intr-un fost aprozar din Bucurestii Noi. Degeaba ii zgarii vitrina, pentru ca se intra numai cu viza de azil. Permisul se obtine pe baza de ancheta sociala si examen medical, date de fundatie si de Medecins Sans Frontieres. Formalitatile merg, insa, destul de repede: trebuie sa ai pe buletin mentiunea "lipsa domiciliu" si sa nu fi gasit cu boli transmisibile. Aceste doua "atuu-ri" iti asigura un pat si o patura pentru cel putin o saptamana. Teoretic, limita maxima este de trei luni, dar sunt si oameni care au stat aici cu anii. Adapostul se deschide seara, la 7. Cand se apropie ora, fostul aprozar devine un loc straniu. Din bezna cartierului incep sa apara oameni desfigurati de ger, infasurati in zdrente de paltoane, mascati cu fulare si caciuli ciuruite de vreme. Merg ca niste papusi stricate, in drum spre atelier. Intra in hala rece si spun bogdaproste ca nu mai bate crivatul. Infofoliti cum sunt, se ghemuiesc in pat, incercand sa se dezmorteasca. Ca-i ploaie, ca-i viscol, la 7 dimineata azilul este evacuat. Pot ramane peste zi doar cei cu scutiri medicale. Restul se duc "sa-si faca un rost in viata". Aceasta este filozofia fundatiei - ofera adapost pana cand oamenii se pun pe picioare. "Da' cine dracu' crezi ca te angajeaza pe bune, daca aude ca esti boschetar"? Totusi, cam jumatate dintre azilanti, in general tineri, reusesc sa se lipeasca de un salariu la negru, din care sa-si gaseasca o camera cu chirie. Ceilalti formeaza nucleul dur al "Casei Ioana". Cel mai mic client al stabilimentului are 18 ani. Din casa de copii a ajuns direct in azilul de noapte. Altul, nitel mai rasarit, a cazut victima colaterala la un divort. Parintii si-au impartit doar apartamentul si mobilele, nu si copiii. In "Casa Ioana" sunt si oameni carora n-ai indrazni sa le spui boschetari. Unul a cheltuit miliarde ca sa scape de o boala. N-a scapat. Acum nu-l mai primeste nici un spital: n-are casa, n-are medic de familie, n-are asigurare de sanatate, nu mai are dreptul la viata. Mai e un profesor care n-a mai suportat salariul de mizerie. Acum e sofer. Un mecanic de mina a ajuns salahor la depozitul de ciment. Asta in sezon, ca iarna nu se construieste nimic. Altul a pierdut la Caritas casa si vreo 11.000 de marci. Cand si-a revenit din soc, sotia a divortat. La un cap de pat troneaza o palarie de velur - amintire a unor vremuri la care acesti oameni se gandesc cu lacrimi in ochi. In azilul de noapte, cine vine cu o punga de plastic zice c-a venit cu bagajele. "Casa Ioana" are trei reguli stricte: fara alcool, fara abateri de la program, fara acte de indisciplina. Fiecare azilant are un fel de cazier care cantareste greu la prelungirea vizei de sedere, dar locul este in general linistit. De exemplu, un veteran al azilului de noapte nu a mai fost primit in "aprozar" pentru ca a evadat de la azilul de batrani in care fusese mutat. Pentru cei trecuti de 60 de ani, azilul de noapte e o halta spre azilul de batrani. Asa a plecat, acum o luna, si bogatasul adapostului. Avea o pensie de doua milioane! Multe dintre persoanele in varsta au ajuns aici izgonite de familie, asa ca un singur batran a fost vizitat de rude. A venit o nepotica, sa-i ia pensia. Oamenii azilului mananca doar daca ramane ceva de la cantina saracilor. Cica asta este si un avantaj, ca pe fundul cazanului se aduna "grosul cartofilor". Exista o lista de asteptare a ciorbei, pe care sunt inscrisi doar cei fara nici un venit. Ceilalti au la dispozitie un aragaz cu butelie, la care au dreptul sa gateasca o ora dimineata si doua ore seara. In general gatesc ceai. Uneori, doamnele din cartier mai aduc coliva. Anul acesta, s-a intamplat de doua ori. La "Casa Ioana" mai aterizeaza, din cand in cand, cate o televiziune. Trage o emisiune lacrimogena, stinge reflectoarele si pleaca. Cateva luni, boschetarii traiesc cu speranta ca i-a vazut la televizor vreunul mai milos, sa-i scape. Nu s-a intamplat. Intretinerea azilului de noapte pentru barbati costa fundatia Ioana aproximativ 1.000 de euro pe luna. Singura institutie care i-a mai ajutat pe oamenii nimanui este Primaria Sectorului I, care le-a donat o masina de spalat. Acum, lenjeria celor 55 de paturi se poate spala o data la trei saptamani. Pentru haine este program saptamanal. Fiecare si le poate spala in chiuveta, sambata. La baie, in schimb, nu exista restrictii. Tot primaria de sector a venit de curand sa le ia la toti masura de la picior. Singurul azil de noapte al Bucurestiului viseaza acum la ghete.