REPORTAJ VIDEO Lacrimi şi furie în Piaţa Victoriei: „Ultimii ani de viaţă ai mamei i-am risipit în Italia pentru o viaţă mai bună. Ei ne-au alungat”

Protestul diasporei de vineri seara a însemnat confruntări între agitatori şi jandarmi, exces de putere din partea celor din urmă, precum şi sute de victime dintre protestatarii paşnici care au fost afectaţi de gazele lacrimogene. „Adevărul” prezintă cum s-a văzut manifestaţia de la Piaţa Victoriei, din mijlocul celor care nu şi-au dorit violenţe.

GALERIE FOTO

Vineri noaptea, Piaţa Victoriei a devenit spaţiul unor scene care nu caracterizează democraţia: jandarmeria a folosit un întreg arsenal de grenade cu gaze lacrimogene, cu efect acustic, gloanţe de cauciuc şi tunuri cu apă, în loc să-i îndepărteze pe agitatori.

Nu a contat că în mulţime erau copii sau bătrâni, sau faptul că majoritatea celor adunaţi erau paşnici. 

Jandarmeria şi-a justificat acţiunile invocând violenţa la nivel general, însă imaginea zecilor de mame, de exemplu, care fereau ochii copiilor de gaz scoate la iveală o versiune diferită a poveştii, una cu final violent. Acelaşi lucru îl arată şi un băiat de aproximativ 20 de ani care, în jurul orei două, se îndepărta de piaţă. Vorbea la telefon ca şi cum ar fi dat raportul: „Ce-ai frate!? Am dat foc la şase tomberoane”. 

„Adevărul” reia şirul evenimentelor şi reacţiile celor prezenţi la un protest care trebuia să fie al diasporei şi al românilor din ţară. S-a transformat însă într-o scenă de confruntări între agitatori şi jandarmerie. 

Optimismul de dimineaţă

În Piaţa Victoriei, la ora 10.00, se adună primii protestatari veniţi să ceară demisia actualului Guvern. Sunt aproximativ 50 de oameni, o parte dintre ei, cu steagurile ţărilor în care lucrează de zeci de ani. 

Cei prezenţi afirmă tare şi clar: îşi doresc un protest paşnic, fără violenţe. Diaspora este determinată, dar nici nu bănuieşte ce urmează odată cu lăsarea serii. 

Totul, pentru o viaţă mai bună

Îi întrebăm pe cei care au părăsit ţara pentru ceva mai bun - un „ceva” diafan, un fel de încercare la noroc de fapt - ce rămâne de făcut dacă nu se va schimba nimic, în ciuda efortului lor. 

Încă o dată: diaspora este determinată. Singura sa armă, speranţa. 

O doamnă care vine fluturând steagul Spaniei este acaparată de jurnalişti şi camere de filmat. O întrebăm ce va face dacă actuala guvernare nu îşi dă demisia. Răspunsul vine rapid: nici măcar nu se gândeşte că lucrurile nu se vor schimba în bine, nu ia în considerare varianta. Atât de crudă este o asemenea posibilitate pentru cei care au revenit pentru scurt timp, dar care ar fi vrut să nu plece niciodată, pentru cei care vor ca măcar copiii lor să nu fie nevoiţi să păşească, cu inima strânsă, printre străini, pe tărâmurile altora. 

Ionuţ, originar din Oneşti, locuieşte de 17 ani în Irlanda, cu soţia şi cei doi copii, unde au o mică afacere în construcţii. Spun că le pasă de ce se întâmplă în România, iar asta pentru că vor să se întoarcă acasă:

„Am lăsat în urmă durere... durere pentru părinţi, familie, prieteni, dar ne-am dorit o viaţă mai bună pentru copiii noştri .“ 

O doamnă care a fost plecată în Italia timp de 10 ani, pentru o situaţie mai bună, ne-a povestit cu lacrimi în ochi că atunci când a părăsit ţara, a lăsat totul în urmă, inclusiv pe mama sa. Nu suportă ideea ca românii să fie conduşi de imbecili, chiar dacă sunt „legal constituiţi şi legal aleşi”. Legitimitatea lor, ne explică aceasta, vine „din prostia poporului ăstuia care n-a ieşit la vot. Să te conducă o analfabetă şi un hoţ şi o şleată de hoţi e ceva inadmisibil”. 

„Tot am lăsat în urmă. Ultimii ani de viaţă ai mamei i-am risipit acolo pentru o viaţă mai bună. Tot am lăsat acasă. Tot. E degradant ce se întâmplă. Ei ne-au alungat”. 

Un domn stabilit în Italia, ne vorbeşte despre faptul că cei din diaspora vor un protest paşnic şi că ar fi putut fi cu toţii în vacanţă, la mare, oriunde, nu pe asfalt, sub soarele dogoritor. În ciuda elanului în care este învelit discursul despre schimbare şi despre forţa tineretului din România, în cele din urmă, bărbatul ne mărturiseşte că dacă acum nu se schimbă nimic, se teme că cei din diaspora cel puţin, nu vor mai putea încerca. Nu au cum, nu au atâtea posibilităţi.

După-amiază în Piaţa Victoriei

La ora 17.15 ne aflăm la staţia de metrou Piaţa Victoriei. Ca un preludiu cinic pentru ce avea să vină, lângă florărie, vedem câţiva poliţişti care veghează asupra băieţilor care strâng semnături pentru petiţia „Fără Penali”. Trecem de ei şi ne întoarcem la Guvern. Mai că nici nu putem vedea protestarii, dincolo de cordonul jandarmilor. Două doamne pe la vreo 50 de ani, din spatele nostru, evaluează situaţia: 

„Ce protest mai e şi ăsta? Sunt mai mulţi jandarmi, decât protestari? ” „Păi hai acuma, dacă tot am venit până aici”, îi zice companioana. 

Îi vedem pe jandarmi cum, cu paşi grăbiţi şi impunători, amplasează gardurile pentru a delimita spaţiul protestarilor de Palatul Victoria. Nu bănuim însă că ore mai târziu, vor prefera mai degrabă să păzească o clădire goală, decât să aibă grijă de cetăţeni, printre care copii, bătrâni şi oameni bolnavi. În piaţă sunt deja câteva mii de oameni. Majoritatea au venit cu pancarte, tricouri sau steaguri. Practic, cu orice ar putea să spună ceva despre identitatea lor: de unde vin şi ce vor. 

Aşa se face că ne învârtim într-un mozaic: de la steaguri cu România, Italia, Spania, Canada, SUA şi alte colţuri de lume, şi până la pancarte cu „Venirăm acas! Diaspora Craioveană” sau tricouri cu Koln, Dublin. Pe măsură ce trece timpul vin tot mai mulţi oameni. Nu mai este vorba doar despre diaspora, ci şi despre domnul cu şlapi şi pungă de la Penny Market sau corporatiştii care au ieşit de la job. 

Unii protestatari poartă pe braţe sau la încheieturi banderole cu tricolorul şi cu sintagma „#fărăpenali”. Se pierd uşor unii de alţii, încercând să se găsească prin apeluri video- acolo unde semnalul încă există. Nu îşi pot lua însă uşor repere, pentru că împrejurimile îşi pierd contururile, fiind doar oamenii care vin fără încetare, ca într-o transă, valuri-valuri.

Înteţirea gazelor lacrimogene 

La ora 19, sunt deja zeci de mii de persoane, iar la ora 21, canalele media anunţă numărul: peste 60.000 de persoane cer demisia coaliţiei de la guvernare. 60.000 devine curând 100.000. Diferenţa faţă de protestele de până acum e evidentă: înainte de ora 23 şi de momentul în care jandarmii aveau să gonească cetăţenii din piaţă folosindu-se de grenadele cu gaze lacrimogene, de gloanţele de cauciuc şi de tunurile cu apă, oamenii nu dau niciun semn de oboseală sau de grijă că vor pierde metroul- staţia Piaţa Victoriei este, oricum, deja închisă. Oamenii nu au însă de gând să plece. 

Dinainte de aruncarea cu boltă a primelor gaze lacrimogene, se poate observa cel mai bine cum o idee devine realitate, una care ar trebui reţinută: oamenii adunaţi la proteste sunt din toate categoriile sociale, şi paşnici, şi agitatori. Nu controlezi cine se adună să protesteze. Ar trebui să o facă jandarmeria. 

O familie stă adunată în cerc: tatăl, mama şi trei fiice. Capul familiei, cu degetul arătător în aer, ţine ritmul. Cântă „m*ie PSD, m*ie PSD”, în timp ce râd şi mişcă toţi din şolduri. Lângă musicalul firav, dar vesel, un tânăr care îşi strigă nemulţumirile în portavoce- fără să observe că, de multe ori, aceasta îl abandonează- ţine o pancartă cu o fotografie cu o mamă şi un copil, pe care scrie: „Sunt aici cu voi”.  

Pot fi văzute multe astfel de pancarte: acea parte din diasporă care nu a putut ajunge, deşi şi-ar fi dorit, dar care şi-a trimis câte un reprezentant. Vineri seara, la Bucureşti, nu a venit diaspora, a venit doar o parte a ei, după posibilităţi.

Sunt lansate salve de gaze lacrimogene, după ce câţiva agitatori trag de gardurile jandarmilor şi aruncă cu sticle de plastic, iar alţii, cu pietre. De această dată totuşi, nervii sunt întinşi la maxim şi de o parte şi de alta. La mijloc sunt însă protestatarii care n-au venit să spargă cordonul de jandarmi şi să înainteze spre clădirea guvernului, protestatarii care au venit cu copii, protestatarii care au venit cu părinţi, sau cu prieteni. Din astfel de oameni a fost compusă, de fapt, majoritar, mulţimea de vineri seară din Piaţa Victoriei.

Farmaciile, rămase fără măşti medicinale

La ora 20.25, gazele lacrimogene disipează mulţimea de oameni din centrul pieţei, oamenii retrăgându-se pe străzile care încadrează pasajul Victoria. Se sprijină de garduri, scuipă şi clipesc des privind spre maşinile care traversează pasajul. Unii protestatari îşi îndreaptă atenţia către acestea şi încep să huiduie. Farmaciile din zonă, Helpnet şi Catena, au rămas deja fără măşti medicinale. Oamenii le improvizează acum din vată sau din comprese. Alţii, care sosesc abia acum în piaţă, vin pregătiţi cu măşti speciale pentru gaze. După runda de gaze lacrimogene, sosesc noi ambulanţe şi încă o autospecială SMURD, iar la scurt timp, o maşină MAI aduce provizii medicale. 

Începând cu 21.50, gazele lacrimogene sunt lansate la intervale din ce în ce mai scurte. Oamenii înaintează puţin câte puţin scandând şi, la aproape fiecare minut, aleargă înapoi din cauza gazelor. După ce îşi recapătă respiraţia, încă ţinându-se de gât din cauza usturimii, strigă: „Să vă fie frică, ţara se ridică!” şi „Nu plecăm!”. 

În du-te-vino-ul manifestanţilor, o altă constantă sunt paramedicii care aleargă către cei răniţi.

De la „ciumă” la „m*uie”

Niciodată până vineri seara, nu s-a auzit mai mult „m*uie PSD!” care a devenit sloganul principal. Un anumit grad de tensiune există chiar şi printre protestatarii paşnici care în timp ce fug, cu ochii lăcrimând, înjură printre dinţii încleştaţi din cauza gazelor PSD-ul şi pe Liviu Dragnea. Din faţă vin, buluc, oameni cu feţele iritate şi ochii înlăcrimaţi. O adolescentă pe la vreo 17 ani se uită în urmă şi strigă după prietena ei. Ea o prinde din urmă şi o ia de mână. După ce-şi mai revin, unii se opresc şi scuipă pe jos sau îşi clătesc faţa cu apă. Pe feţele lor poţi citi mirarea, dar mai ales furia. Rămân pe loc câteva secunde ca să-şi revină. „Ăştia-s la fel ca miliţienii din comunism”, strigă un bărbat cu tricou negru pe care scrie M*UIE PSD. 

Mulţimea este şi mai înrăită. Strigă „Nu plecăm! Nu plecăm” şi continuă cu „Jandarmeria apără hoţia“ şi „M*ie PSD“. Se întorc cu paşi mai hotărâţi spre cei doi reprezentanţi ai autorităţii: jandarmii şi Guvernul. Însă de data asta, sunt mai vigilenţi. Se uită cu atenţie la ce se întâmplă în jurul lor. În faţă sunt două tabere: agitatori şi jandarmi, care nu au nicio legătură cu ei.  Aşa că mulţimea se delimitează de ei, mai ales familiile cu copii şi bătrâni. 

,,Mai tare îmi e frică de ce vor face ei cu ţara asta dacă rămân la putere, decât de ce-aş putea păţi eu aici”, ne spune un domn care a venit cu fiul său.

Protestarii, care nu vor să intre în încleştările de forţă, stau în spate, crezând că acolo vor fi în siguranţă. Jandarmii aruncă iar cu gaze. Folosesc şi tunuri  cu apă pentru a-i îndepărta pe provocatori. De data aceasta simţim că gazul este diferit, mai puternic şi mai înnecăcios. După ce se dezmeticesc din nou, scandează cu şi mai multă putere. Ca şi cum fiecare aruncare de gaz le dă mai multă forţă. Unii dintre protestari rămân mai în spate, în timp ce alţii înaintează din nou către Guvern

.

După ora 22 s-a format un lanţ uman, iar alţi protestari s-au pus pe jos pentru a le arăta forţelor de ordine că ei vor doar să se manifesteze paşnic.

Izgonirea din piaţă 

La 22:56, oamenii par tot mai determinaţi. În ciuda gazelor lacrimogene, ei sunt paşnici aşa că ştiu că agitatorii dintre ei: „N-avem noi treabă cu agitatorii. Nu plecăm, rămânem aici, să ştie că nu dormim”. 

Brusc, un bărbat îmbrăcat în alb, cu şapcă, rosteşte un discurs la portavoce despre necesitatea lipsei de violenţă, despre nedreptatea crasă de care dă dovadă PSD-ul şi despre speranţă. „Suntem mulţi, haideţi, vă rog, să nu plecăm!”, îşi încheie discursul. Urmează aplauze şi urale.  

Lângă noi, o mamă le explică celor două fiice de până în 12 ani despre rolul pe care îl are fiecare ministru în parte şi cum îi afectează pe cetăţeni, deci inclusiv „pe voi, pe mami şi pe tati”, dacă ei nu îşi fac treaba. Tatăl se uită la fetele lui şi zâmbeşte. Jumătate de oră mai târziu, această familie avea să fie gonită, alături de miile de protestatari, în sus, pe Bulevardul Ion Mihalache. Când oamenii încă fug, cei patru se opresc. Pe fiica cea mică o ustură gâtul şi stă cu ochii mari. Nu fumul e problema, cât frica ce i s-a instalat în corp. Mama începe să îi maseze mâinile şi să îi explice că e totul bine, să nu îi fie frică. Genul de părinţi care ţin să îşi formeze copiii ca pe cetăţeni. 

Depăşim familia, o luăm iar la fugă, sunt aruncate noi salve de gaze lacrimogene. De data aceasta nu în piaţă, ci chiar pe această stradă. Nu se mai dă pentru intimidare şi dispersare, se aruncă după oameni.

Un bărbat până în 30 de ani, plângând de la gaz, strigă către prietenul lui: „Ne omoară, bă, eşti nebun la cap!”

Oamenii care urcă în sus pe „Ion Mihalache”, sunt acum mult mai nervoşi. „Cum îşi permit să dea în noi?! Doar scandăm!” „Ăsta e abuz!”, „Mâine aştept nişte demisii”. Trecem pe lângă un bloc, umăr la umăr cu o femeie şi un bărbat, cel mai probabil soţ şi soţie. Sunt foarte nervoşi. Când văd la geam un domn care fumează, el îi spune: „Bine că stai la balcon, ciufulitule! Eşti PSD-ist!” Răspunsul nu întârzie să apară: „Nu, dom'le, nu sunt!” „E, nu, se vede după faţă, bă, că eşti! Să stai acolo în casă”. Soţia bărbatului îi trage şi ea o înjurătură fumătorului din balcon: „F*tu-ţi!”. În altă parte, oamenii s-au adăpostit în Garanti Bank-ul din zonă, în anticamera cu bancomatele. 

Între timp, în Piaţa Victoriei, agitatorii, mulţi dintre ei cu feţele acoperite, aruncă cu coşuri de gunoi şi bucăţi de bordură în forţele de ordine. La rândul lor, jandarmii se folosesc de grenade cu gaze lacrimogene şi cu efect acustic, tunuri cu apă şi gloanţe de cauciuc.

Ultraşii se disperează pe străzile din jur, iar jandarmii înaintează, ocupând piaţa. Lansează din nou atacuri cu gaze, iar în ripostă unii dintre provocatori dau foc la coşurile de gunoi. „Ce-ai frate!? Am dat foc la 6 tomberoane”, spune un băiat la 20 de ani, care trece pe lângă noi, vorbin la telefon. 

La orele dimineţii, Piaţa Victoriei rămâne doar arena de lupte a celor două găşti. 

„Trebuia să fie paşnică toată chestia asta, paşnică rău...Dar când n-ai cu cine,n-ai cu cine”, ne spune unul dintre ultimii protestatari din Piaţa Victoriei.