Este omul bun sau rău în stadiul său natural? Cercetătorii spanioli oferă o nouă perspectivă asupra disputei dintre Hobbes şi Rousseau

O dilemă filozofică care persistă de mai bine trei secole, despre starea naturală a fiinţei umane, pare să fi fost rezolvată săptămâna aceasta de o echipă de cercetători spanioli care a publicat un studiu comparativ dintre ratele de omucidere din preistorie şi din societatea modernă, relatează „The Telegraph” şi „National Geographic”.

Dilema despre cum este omul în starea lui naturală, înainte de dezvoltarea civilizaţiei, este una dintre cele mai polemizate probleme filozofice din istorie, având şi o influenţă semnificativă asupra apariţiei şi dezvoltării filozofiilor politice de stânga şi de dreapta.

Reprezentanţii celor mai discutate două poziţii pe această temă sunt gânditorii Thomas Hobbes, respectiv Jean-Jacques Rousseau. Deşi cei doi nu au fost contemporani, modurile aproape complet opuse în care au abordat problema a dus la numeroase dispute ulterioare între şcoli ideologice. 

Hobbes, considerat părintele-fondator al filozofiei politice, este de părere că fiinţa umană este din naştere rea, iar omul trebuie „civilizat” pentru a putea trăi în armonie, cedând astfel autoritatea liderilor şi instituţiilor civice pentru a îl „salva” de propria-i natură. Filozoful britanic argumentează că traiul într-o „stare naturală” ar rezolva în vieţi „scurte şi brutale”, dominate de o luptă perpetuă asupra puterii şi a resurselor.

Rousseau, în schimb, a argumentat la două secole după Hobbes că natura umană este inerent bună, însă omul devine „corupt” de societate şi de lăcomia, inegalităţile şi sistemul de clase care acompaniază civilizaţia. Gânditorul francez este de părere că armonia supremă a fiinţei umane se regăsea în starea primitivă a acesteia, şi că toate problemele umanităţii provin din momentul în care „prima persoană şi-a delimitat o suprafaţă de pământ şi a declarat-o a sa”.

Săptămâna aceasta, o echipă multidisciplinară de cercetători spanioli a publicat un studiu în revista ştiinţifică americană „Nature” care pare să-i ofere dreptate lui Hobbes – cel puţin dacă folosim ratele omuciderilor ca măsură a armoniei. 

Lucrarea, intitulată „Rădăcinile filogenetice ale violenţei letale umane”, este un studiu comparativ între nivelul de ucideri provocate în interiorul unei specii între oameni şi animale. Pentru aceasta, cercetătorii au studiat ratele de ucidere internă între membrii a peste 1.000 de specii diferite de animale, cât şi ratele de omucidere la diferitele stadii de evoluţie ale omului.

Pentru studiul asupra omului, autorii au studiat dovezile arheologice despre uzul violenţei letale între oameni, din preistorie până în perioada modernă.

Rezultatele arată că până în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, către sfârşitul preistoriei, 2% din membrii rasei umane mureau în urma conflictelor cu alţi oameni, o rată asemănătoare celorlalte specii de primate, dar de aproape şase ori mai mare decât media de 0,3% înregistrată la nivelul tuturor speciilor de mamifere studiate.

Rata omuciderilor a început apoi să crească treptat, culminând cu perioada medievală, în care violenţa intra-umană provoca 12% din decesele întregii specii, dându-i aparent dreptate lui Rousseau. 

Numai că omuciderile au scăzut apoi brusc odată cu modernitatea şi intrarea în era contemporană, iar în ultimii 100 de ani aceasta a ajuns la 1,33% la nivelul întregii lumi – în timp ce în anumite regiuni considerate mai dezvoltate şi mai puţin violente omuciderile reprezintă doar 0,01% din cauzele deceselor umane.

Cum o rată scăzută a criminalităţii este în multe cazuri atribuită şi unei educaţii de calitate, Hobbes pare să aibă dreptate, cel puţin din acest punct de vedere – deşi este la fel de adevărat că accentul pus de el pe domnia legii şi cedarea autorităţii către instituţii a influenţat ulterior şi apariţia unor ideologii totalitare, bazate pe impunerea strictă a legislaţiilor de către entităţile conducătoare.