Psihologul Aurora Liiceanu: „Emoţia, nu raţiunea a devenit astăzi proactivă“

Aurora Liiceanu spune că emoţia este efemeră, de aceea trecem de la o aşa-zisă fericire sau nefericire la alta, repede şi fără să mobilizăm acţiunea

Am intrat sau nu în noul an alături de persoanele iubite. Totuşi, ce înseamnă să iubeşti? Ce înseamnă când eşti cu cineva, dar o dragoste mai veche „îţi şopteşte la ureche“? Aurora Liiceanu (74 de ani) a scris o carte pe această temă, „Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri“, volum publicat de Editura Polirom la sfârşitul anului trecut. Autoarea susţine că a iubi e ceva magic, dar poate fi vorba şi de compatibilitate chimică între două persoane. Aurora Liiceanu spune istorii despre iubiri împărtăşite, şi neîmpărtăşite, despre iubiri cu final tragic sau fericit. Psihologul explică de ce unii se întorc după ani buni la prima lor iubire şi de ce îndrăgostiţi de pretutindeni continuă să-i scrie şi azi Julietei.

„Weekend Adevărul“: Cum privesc prima dragoste scriitorii, pe de o parte, şi oamenii de ştiinţă, pe de alta?

Aurora Liiceanu: Scriitorii fie scriu despre propriile lor prime sau ulterioare iubiri, fie scriu despre iubire trecându-şi experienţa de viaţă unor personaje. Se pare că acest amestec între realitate şi imaginaţie este greu de depăşit de ei şi nici nu este necesar. Căci, spunea Goethe, aşa cum un artist alcătuieşte o Venus din mai multe femei frumoase, tot aşa şi-a luat şi el îngăduinţa să o creeze pe Lotte a lui din mai multe copiliţe frumoase şi drăgălaşe. Când ei scriu despre viaţa lor, realitatea trebuie privită cu oarecare îndoială.

Deci artiştii nu sunt atât de sinceri faţă în faţă cu oglinda biografiilor lor?

Chiar şi Virginia Wolf scria că actul biografic este de profundă incertitudine, mai mult apropiat de arta ficţiunii decât de cea a istoriografiei. Biografia nu este câtuşi de puţin o explorare obiectivă a scriitorului, pentru că identitatea lui nu este fixă, ci flexibilă. Aş aminti aici cât de necăjită era Lotte a lui Goethe când a citit cartea „Suferinţele tânărului Werther“ – care l-a făcut atât de celebru pe Goethe în toată Europa la doar 24 de ani –, în care atât ea, cât şi logodnicul ei apar ca personaje principale. Goethe a folosit chiar numele lor reale, când ea era descrisă nu ca iubita lui, ci ca iubită de el. Thomas Mann folosind figura lui Goethe în romanul său „Lotte la Weimar“, scrie despre reproşurile lui Lotte, care spunea că Goethe scrisese despre ea şi logodnicul ei „atât adevăr, de care era lipit atât neadevăr“. Goethe i-a răspuns că nu „lipit“ e cuvântul potrivit, ci împletit. Iată, deci, că realitatea se împleteşte cu ficţiunea. La oamenii de ştiinţă, efortul este îndreptat către extragerea subiectivităţii în mod riguros, la eliminarea oricărei referiri la identitatea lor ca persoane particulare.

În ce mod sensibilitatea exacerbată influenţează caracterul sau relaţiile artiştilor?

Se spune, într-adevăr, că artiştii au o sensibilitate exacerbată, că imaginarul lor, mai ales cel vizual, este de o mare bogăţie şi nuanţe, ceea ce este adevărat. Să nu uităm că mulţi artişti se folosesc de droguri pentru a extinde sensibilitatea, cum sunt amfetaminele. Dar, chiar fără aceste mijloace, chiar şi neuropsihiatrul Oliver Sacks o spune, ei au un acces mai mare la dimensiunea senzorială a vieţii dacă îi comparăm cu oamenii obişnuiţi şi cu oamenii de ştiinţă. Acest lucru corelează cu o mai mare participare a imaginaţiei şi a emoţionalului atât în ceea ce fac, cât şi în relaţiile lor interpersonale. Sunt mai complicaţi în felul în care procesează tot ce
percep.

Beţia artistică îi face pe artişti sau scriitori să ficţionalizeze mai mult în jurul realităţii?

Scriitorii amestecă realitatea şi închipuirea cu acea artă plină de primejdii care dă realului ceva suprarealist, iar imaginarului – ceva real, aşa încât deosebirea între amândouă – realitate şi închipuire – se anulează şi duce la ceea ce este astăzi rătăcire în virtual. Beţia scriitorului de altădată este astăzi beţia dată de internet anonimului. Realitatea nu mai mulţumeşte individul de astăzi, grandoarea din poveşti este mereu simulată. O nuntă mică este dispreţuită, botezul unui copil de VIP de carton cere o mulţime care să participe. Nimeni nu mai este fericit decât devenind public.

DRAMA IEŞIRII DIN LUMINILE RAMPEI

Celebritatea afectează sentimentele? De ce orgoliul ne dezumanizează?  De ce egoul e mai important decât persoana de lângă tine?

Celebritatea este astăzi mult discutată, mai ales prin asociere cu individualismul şi mitul celebrităţii. Refuzul anonimatului – amintesc aici sloganul TV „Fii eroul nostru“ –, nevoia de imagine, adicţia de recunoaştereasocială şi notorietate, drama ieşirii din zona de interes a publicului etc. sunt astăzi fenomene care pun accentul pe egolatrie şi nemăsurat exhibiţionism. Este greu să treci în culisele vieţii când ai stat pe scenă mereu, scenă pe care nu vrei s-o părăseşti. Constantin Noica scria despre obsesia lui „încă“ la femeile frumoase şi la sportivi, adică aceştia cred că „încă“ mai pot...

Cât de pragmatic poţi rămâne în iubire, cât de valabil e dictonul „love is love, business is business“/„dragostea e dragoste, afacerile sunt afaceri“?

Pragmatismul legat de materialism este prezent mult în viaţă, raţionalitatea comportamentului nostru trebuie să acopere emoţionalitatea sau cel puţin să fie într-un raport de echilibru. Interesant este însă că materialismul coexistă într-o manieră ciudată cu emoţia, mai ales astăzi, când are loc globalizarea emoţiilor. Oare cine dă tonul contagiunii sociale care se răspândeşte ca o văpaie? Mă gândesc la cântarea imnului Franţei în alte oraşe şi părţi ale lumii după atentatele de la Paris. După un eveniment de care se profită în a incita emoţia, vedem că inima se odihneşte în liniştea nepăsării, în aşteptarea altei emoţii globale. Problema pe care o ridică psihologii este că emoţia este efemeră, de aceea trecem de la o aşa-zisă fericire sau nefericire la alta, repede şi fără să mobilizăm acţiunea. Emoţia a devenit astăzi proactivă, aceasta, nu raţiunea. Sau, cum s-ar spune being (n.r. – a fi) înlocuieşte doing (n.r. – a face).

Care sunt simptomele chimice, caracteristice îndrăgostirii?

Există multe referiri la simptomele îndrăgostirii. Aici scriitorii se întâlnesc cu oamenii de ştiinţă. Chiar şi după cartea lui Goethe, de care am amintit mai devreme, apăruse expresia „febra lui Werther“. Există stări fiziologice, schimbări de puls etc., dar există şi gânduri obsesive, intruzii psihice, care absorb complet pe cel îndrăgostit. Există spaima lipsei de reciprocitate a sentimentului trăit, există panica şi disperarea indiferenţei celui de care te îndrăgosteşti, dar şi extazul reciprocităţii şi fuziunii. Oamenii se îndrăgostesc peste tot şi cam la fel ca simptome. Comunicarea îndrăgostirii are ritualuri diferite – mai există oare serenade? –, mai ales când tehnologia comunicării este atât de diferită faţă de vremea Julietei. Scrisorile, bileţelele parfumate şi colorate sunt astăzi înlocuite de SMS-uri, dar trăirea a rămas aceeaşi. Şi astăzi se sinucid tineri din amor. Poate mai rar, nu avem statistici. Psihologii au demonstrat că negativitatea, amintirile şi trăirile negative au un prestigiu emoţional mai mare decât cele pozitive. Poate ţine de nevoia de a învăţa partea întunecată a vieţii pentru a ne adapta. Dar, să fim optimişti, pentru că pare adevărat că în tinereţe ne vindecăm repede de răni şi de boli, aşadar şi de sentimente de vinovăţie şi de amintiri dureroase. Viaţa curge năvalnic şi învăţăm, adesea fără să vrem sau să ne dăm seama, că nu mai suferim la fel şi pentru aceleaşi lucruri. 

“ Să nu uităm că mulţi artişti se folosesc de droguri pentru a extinde sensibilitatea, cum sunt amfetaminele.  

O nuntă mică este dispreţuită, botezul unui copil de VIP de carton cere o mulţime care să participe. Nimeni nu mai e fericit altfel.

„Faima, banii smintesc“

Care e cel mai flagrant caz de bovarism pe care îl ştiţi din lumea celebrităţilor?

Confecţionarea identităţii publice este astăzi preocuparea multor oameni. Faima, banii smintesc. Undeva am citit că Jennifer Lopez s-a deplasat de la un hotel la altul, distanţa fiind foarte mică între hoteluri, cu un staff personal de treizeci de oameni cu, dacă îmi aduc aminte, un şir de zece limuzine. Modestia şi cumpătarea sunt asociate obligatoriu cu sărăcia, iar bogăţia este în sine o însuşire personală a unui individ. Există însă contra-cultură. La Black Friday a apărut ceva opus, Buy Nothing Day (n.r. – să nu cumperi nimic azi), la fast food a apărut slow food etc. Dar, sigur, există şi la noi, nenumărate bovarisme.

De ce simt unii nevoia să înşele?

Mitul duratei în iubire se erodează destul de evident. Monogamia serială, divorţurile, diversitatea relaţiilor de astăzi ne pot duce la ideea că şi relaţiile pot trece la capitolul de consumabile. Contextul actual presează psihologii să redefinească fidelitatea şi infidelitatea şi chiar să distingă între fidelitatea emoţională şi cea fizică, carnală. Nu se poate nega faptul că atât fidelitatea, cât şi infidelitatea au avantaje şi dezavantaje. Avantajul infidelităţii este surplusul la imaginea de sine pe care îl aduce creşterea self-esteem-ului (n.r. – încrederii în sine) concept foarte la modă astăzi. Evaluarea pozitivă externă, faptul că eşti dorit şi nu iubit sau nu neapărat şi iubit pot fi mai importante decât avantajul de a fi iubit. Disponibilitatea de a schimba discret, făţiş sau prin consens un partener, spun psihologii, se explică prin teoria deficitului: nimeni nu este disponibil sau nu caută alt partener dacă el/ea răspunde nevoilor cuiva. Frumoase sunt nişte versuri ale unui poet englez: „Nevoia-i împinge pe oameni la păcat/Iară pe lupi îi scoate foamea din pădure“. Ultima carte al lui Alain Finkielkraut, tradusă şi la noi, „Şi dacă iubirea ar dăinui“, tratează exact această temă. După unii autori, cu cât iubirea şi apropierea sufletească cresc, cu atât scade interesul sexual, care este mai mult asociat cu noutatea şi deloc cu rutina. Pentru psihologi, efectul de cuplu este chiar determinat de longevitatea relaţiei care foarte adesea duce la de-personalizare şi la scăderea atracţiei faţă de celălalt.

În ce mod îşi lasă amprenta prima iubire asupra vieţii noastre? Femeile pot scăpa vreodată de „complexul primului bărbat?“
Nu cred că există diferenţe între sexe în ce priveşte amprenta primei iubiri. Prestigiul complexului primului bărbat este dat de diferenţa anatomică, nu de cea psihologică. Virginitatea în versiunea ei anatomică are o lungă istorie, inocenţa este asociată în mod eronat cu ea.  Există o virginitate anatomică care coexistă cu o expertiză psihologică departe de virginitate. O doctoriţă din Congo mi-a spus că, într-un trib la ea acasă, ea fiind occidentalizată, practicile de educaţie sexuală făcute de femei puteau depăşi interdicţia anatomică uneori. Bărbaţii considerau că aceste foste fete devenite accidental femei îşi păstrau virginitatea psihologică pentru că nu cunoscuseră niciun bărbat. Era vorba de alteritate, de faptul că o femeie nu este niciodată străină unei alte femei. Bărbatul este, însă, un străin.

Primele iubiri deschid calea spre alte iubiri. Uneori este chiar singura, dar atât de rar. Prima iubire are, din punct de vedere psihologic, un prestigiu aparte, dat de lipsa unei comparaţii, ea neavând un trecut. De la ea se începe, ea este începutul. Mulţi susţin că ea modelează viitoarea femeie sau viitorul bărbat. Sigur că pot urma şi alte iubiri. Un cântec francez,nu-mi aduc aminte cine îl cânta, exprima o idee liniştitoare pentru iubită căreia îi era adresat cântecul şi anume îi cerea acesteia să înţeleagă că cel pe care ea îl iubeşte, deci prezentul iubit care cânta, este rezultatul iubirilor pe care el le-a avut. El era construit de relaţiile pe care le avusese. Modelat de ele. Sigur că indiferent de relaţie, orice întâlnire, orice percepţie, lasă urme asupra noastră, noi fiind conştienţi sau neconştienţi de asta. Comparaţia este,însă, cea mai des folosită operaţie a gândirii în viaţa noastră, chiar şi identitatea noastră se construieşte din nenumăratele noastre comparaţii cu alţii, cunoscuţi sau necunoscuţi, personaje din cărţi şi filme etc.

Îndrăgostirile, iubirile sunt însă concrete, au nume, intră în repertoriul nostru de experienţe şi unul din gesturile iniţiale în construcţia unei noi relaţii este povestirea trecutului erotic al fiecăruia dintre cei doi. Mai mult sau mai puţin adevărat, real, discret. Şi, uneori, fraudulos. Seducţia nu cere o subiectivitate perfect controlată.  Prima iubire nu se uită, ea este un fel de abecedar al iubirii.

De ce omul de lângă tine se schimbă, dincolo de iluziile primei iubiri? De ce de cele mai multe ori femeile nu-l mai recunosc deloc pe bărbatul căruia, din iubire şi din iluzii, i-au dăruit copii?

Am să o citez din nou pe Virginia Wolf: „Mă maturizez, îmi pierd unele iluzii, poate pentru a dobândi altele“. Dacă îndrăgostirea este asociată cu iluziile, iubirea se aşază pe stingerea intensităţii culorilor ei, care devin mai pastelate, pe o privire mai realistă asupra vieţii, cu un pact făcut cu viaţa. Actriţa Liv Ullmann a scris o carte despre viaţa ei, intitulată „Changing“, iar mottoul cărţii este „Există în mine o fată tânără care refuză să moară“. Ideea e clară, copiii, tinerii au mai multe iluzii pentru că nu au un trecut care să-i facă să-şi piardă iluziile. Iluziile copilăriei, ale tinereţii, aşa cum lasă să se înţeleagă Virginia Wolf. A păstra ceva din privirea copilului asupra vieţii este un dar. Şi Goethe o spune: „cei mai fericiţi oameni sunt cei care trăiesc ca nişte copii. Copiii trăiesc doar prezentul, cu jucării în jurul lor, rezervându-şi cel mai adânc respect pentru dulapul în care mama ţine prăjiturile şi dulciurile. Ei sunt creaturi fericite“. 

Monogamia serială, divorţurile, diversitatea relaţiilor de astăzi ne pot duce la ideea că şi relaţiile pot trece la capitolul consumabile.

Cu cât iubirea şi apropierea sufletească cresc, cu atât scade interesul sexual, care este mai mult asociat cu noutatea şi deloc cu rutina.

De la psihologie la literatură

Numele: Aurora Liiceanu
Data şi locul naşterii: 1 august 1941, lângă Chişinău, Basarabia
Starea civilă: Divorţată
Studiile şi cariera:
Doctor în psihologie, a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi din Canada
şi la EHESS (Franţa).
Printre volumele publicate: „Prin perdea“ (2009), „Rendez-vous cu lumea“ (2010), „Patru femei, patru poveşti“ (2010), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011), „Cuvinte încrucişate“ (2012), „Dragostea cea veche îţi şopteste la ureche. Primele iubiri“ (2015).
Locuieşte în: Bucureşti.