FRAGMENT Despre „Epoca întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică“ de Catherine Nixey, dezbatere şi lansare de carte
0Marţi, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc o dezbatere prilejuită de apariţia cărţii „Epoca întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică“ de Catherine Nixey. „Adevărul“ prezintă în premieră un fragment din carte.
Publicată recent la Editura Humanitas, în colecţia „Istorie“, în traducerea lui Dionisie Constantin Pîrvuloiu, „Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creştinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii şi disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere şi talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea şi cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce ştim despre începuturile creştinismului“ (The Times).
La eveniment vor vorbi Wilhelm Tauwinkl, doctor în teologie dogmatică la Lugano (Elveţia), Teodor Baconschi, doctor în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV), Cătălin Pavel, doctor în arheologie şi scriitor, şi Dionisie Constantin Pîrvuloiu, doctor al Facultatii de Litere (Limbi clasice) a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Dezbaterea va fi moderată de istoricul dr. Andrei Pogăciaş.
„«Epoca întunecării» ne poartă într-o călătorie de jur împrejurul Mediteranei, de la Roma la Alexandria şi din deşerturile Siriei până la Atena, demontând o tradiţie plină de stereotipuri şi prejudecăţi care îi prezintă pe creştini drept victime ale persecuţiilor păgâne. Mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci, dărâmarea Templului lui Serapis din Alexandria, distrugerea Palmyrei, uciderea cu sălbăticie a Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor creştini, controlul totalitar asupra vieţii private, interzicerea filozofiei, misoginia, intoleranţa şi ura faţă de ceilalţi sunt ipostazele mai puţin cunoscute ale primelor secole de creştinism.“ – The Times
-FRAGMENT-
„Orice încercare de a scrie istorie antică este înţesată de dificultăţi. Hilary Mantel a spus odată că „istoria nu este trecutul, ci ceea ce rămâne în ciur după ce veacurile au trecut prin el“. Dar Antichitatea târzie ne oferă cele mai fine firimituri. De aceea, puţinul care rămâne a fost vehement contestat cu argumente serioase de mulţi savanţi de‑a lungul veacurilor. Ceva simplu de felul unui edict poate atrage ani întregi de controverse între cei care îl consideră autentic şi
cei care‑l retrogradează la statutul de simplă scrisoare. Am discutat câteva aspecte controversate ale perioadei, dar nu pe fiecare în parte; ar fi fost imposibil, ca să nu mai spun că rezultatul ar fi fost de necitit.
Ceea ce rămâne – controversat sau nu – ar trebui tratat cu multă grijă. Cum se întâmplă cu toţi autorii antici, şi scriitorii pe care îi citez au perspective limitate şi intenţii proprii. Când Sfântul Ioan Crisostom observa cu satisfacţie că scrierile grecilor au fost nimicite, el dădea glas mai mult unei năzuinţe decât unui fapt. Când biograful Sfântului Martin scria, plin de ardoare, cum Martin a dat pradă focului şi a distrus templele din toată Galia, ţelul său era mai puţin de a istorisi, cât de a inspira. Astăzi numim aceste lucruri simplă propagandă. Orice afirmaţie a acestor autori poate fi pusă în discuţie, fiecare scriitor pe care îl citez este supus greşelii. Ei au fost, pe scurt, umani şi ar trebui să îi citim cu grijă. Dar trebuie totuşi să îi citim, deoarece istorisirile lor merită spuse.
Naraţiunea mea începe în Egipt, cam pe vremea naşterii monahismului, apoi se mută la Roma, cam pe când noua religie îşi făcea apariţia acolo. Călătorim apoi prin nordul Turciei, în Bitinia, unde a fost scris primul document despre creştini întocmit de un necreştin. Vom merge apoi la Alexandria, în Egipt, unde a avut loc una dintre cele mai îngrozitoare pângăriri; vom străbate apoi deşerturile Siriei, unde îşi făceau veacul câteva dintre cele mai bizare personaje din cartea de faţă: călugări care, pentru dragostea lui Dumnezeu, îşi trăiau întreaga viaţă cocoţaţi pe stâlpi, prin copaci sau în cuşti. Vom călători, în sfârşit, la Atena, oraşul unde, se poate spune, a început cu adevărat filozofia occidentală şi tot aici şi‑a găsit sfârşitul, în 529.
Distrugerile consemnate în această carte sunt imense şi, cu toate acestea, au fost uitate de lumea modernă. Unul dintre cei mai influenţi istorici ai Bisericii a descris clipa când creştinismul a preluat controlul ca momentul când orice asuprire a încetat, o vreme când „oamenii care odinioară nu cutezau să se privească se salutau acum cu chipuri surâzătoare şi ochi strălucitori“. Istoricii ulteriori s‑au alăturat, în armonie, acestui cor. De ce să nu fi fost romanii fericiţi să se convertească? Aceştia erau, continuă argumentul, oameni raţionali şi nu crezuseră niciodată câtuşi de puţin în propria religie, cu alte cuvinte în reprobabilul Priap şi în dezmăţata Veneră. Nu, continuă argumentul, romanii erau creştini în aşteptare, pregătiţi şi dornici să se lepede de absurdele şi confuzele ritualuri politeiste de îndată ce o religie raţională (a se citi „monoteistă“) ar fi apărut la orizont. După cum a observat şi Samuel Johnson, plin de miez, ca de obicei: „Păgânii au fost convertiţi uşor pentru că nu aveau ceva la care să renunţe.“
Dar el greşea. Mulţi, fireşte, s‑au convertit cu bucurie la creştinism, însă mulţi nu au făcut‑o. Numeroşi romani şi greci nu se bucurau deloc când vedeau cum libertatea lor religioasă devine tot mai mică, cărţile le sunt arse, templele nimicite şi statuile străvechi sfărâmate de nişte huligani înarmaţi cu ciocane. Această carte le spune povestea. E o carte care deplânge, fără inhibiţii, cea mai însemnată distrugere a unor opere de artă pe care a cunoscut‑o vreodată istoria omenirii. Este o carte despre tragedia din spatele „triumfului“ creştinismului.“ (Copyright: Editura Humanitas)
Catherine Nixey provine dintr-o familie de foşti monahi. A studiat literatura clasică greacă şi latină la Universitatea din Cambridge şi apoi, vreme de câţiva ani, a predat limbi clasice. În prezent locuieşte în Londra, unde lucrează ca jurnalist pentru The Times. Epoca întunecării este prima ei carte. Volumul a stârnit numeroase controverse, a fost deja tradus în cinci limbi şi a fost distins cu premiul pentru nonficţiune al Societăţii Regale de Literatură. În 2018, a fost desemnat cartea de istorie a anului de The Daily Telegraph, The Spectator, The Observer, BBC History Magazine şi The New York Times.