Dan Dungaciu: Cum suntem ortodocşi? În ce mai cred românii azi?

În clasicul studiu Mirenii în Biserică, eminentul canonist Liviu Stan era tranşant: „Convins că biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate... socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“.

Avertismentul din 1939 al teologului rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost.

Trei pricini pot fi invocate pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând.

Când libera cugetare fură startul

La fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea! Asta repetăm abundent. Dar la... religie? Dacă te uiţi cum arată spaţiul public din România, senzaţia pe care o ai deseori este că Biserica sau credinţa devin subiecte în raport cu care nu există nici autocenzură. Oricine se poate pronunţa în aceste chestiuni, nestingherit şi nepedepsit. Dacă în agricultură şi fotbal poţi, totuşi, să o dai în bară şi să te faci de râs, în problematica religioasă, nu. Libera cugetare din România se exprimă prompt, vigilent şi apodictic pe orice temă creştină, în special creştin-ortodoxă, cu toate că subiectul, inclusiv în datele sale elementare, îi este de cele mai multe ori străin. Iar ideea instituită tacit că nu contează competenţa când te pronunţi pe chestiuni religioase (Biserică, credinţă, cler, dogmă etc.) este prima înfrângere a mireanului în spaţiu public. Libera cugetare fură, de fiecare dată, startul şi impune cadrul în care disputa se derulează, instituind o defecţiune a spaţiului public pe care o acceptăm senin şi firesc. Este măsura lipsei de prezenţă publică a laicatului, parcă anesteziat de recensăminte sau sondaje encomiastice.

Corelativ cu această primă chestiune, vine a doua. Referinţa obsesivă la... Europa! Care „Europă“ devine în mâinile liberei cugetări o veritabilă bâtă pentru a mai tempera din faşă fie prezenţa prea puternică în spaţiul public a Bisericii, fie vreo suspectă apropiere dintre aceasta şi stat. Pericol, strigă aceştia! Aşa ceva nu este european, glăsuieşte ultragiată libera cugetare şi dă aspru din deget. (Deşi, în paranteză fie spus, statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale, a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă.)

Referinţa la Europa este, în acest caz, ridicolă şi incultă. Pentru că, în realitate, Europa nu are un model unic şi unanim acceptat. Relaţia dintre Biserică şi stat nu este reglementată de vreun acquis communautaire. Dincolo de separaţia dintre Biserică şi Stat, moştenire unanimă a modernităţii, modul în care aceasta se instituie este extrem de divers. A spune că o anumită relaţionare încalcă „normele europene“ este riscant. Care norme ar fi încălcate? În raport cu ce măsurăm deviaţia? Există astăzi acreditate trei-patru modele „europene“ pentru relaţia Stat-Biserică, cu deosebiri însemnate inclusiv între exemplele care intră în aceeaşi categorie. Nu există, prin urmare, un model, pentru că această relaţie s-a constituit în timp, printr-o chimie socială şi religioasă sofisticată, în care intră, deopotrivă, tradiţiile, istoria locală, gradul de religiozitate al populaţiei, influenţele externe sau pecetea confesională. Referinţa apodictică la un aşa-numit „model european“ în gestionarea relaţiilor Stat-Biserică este deci un abuz, iar acceptarea ei tacită este o altă manieră a laicatului de a rămâne timorat şi defensiv (fie că e vorba despre icoanele din biserici sau de o legislaţie specifică pe dimensiunea socială).

Al treilea element prin care discursul public este distorsionat este „iluzia neutralităţii“. Libera cugetare a reuşit să impună ideea că a vorbi din afara religiei înseamnă neutralitate, iar toţi care „sunt cu Biserica“ sau „cu popii“ sunt viciaţi iremediabil şi inapţi să-şi depăşească propriile prejudecăţi. „Soluţia“ liberei cugetări sună aşa: dacă eşti religios trebuie să-ţi menţii religia privată, să nu îţi exhibi, impudic, prejudecăţile în spaţiul public. Altminteri spus, ţi se cere să te comporţi ca şi cum religia nu are nicio importanţă pentru tine! Credinţa ta – axială şi constitutivă pentru un credincios – nu poate servi nici ca bază a discursului politic, nici măcar ca bază a discursului public.

Şi aici apare problema acestui stil de gândire: dacă eşti femeie (identitate de gen) sau homosexual (identitate sexuală) poţi să-ţi prezinţi mesajul şi revendicările publice în funcţie de această identitate, dar dacă eşti credincios (identitate religioasă), nu. Religia devine, după vorba unui teolog american, „… just another hobby“. Unii merg duminica la pescuit, alţii la film, alţii la munte, alţii... la biserică. Acest mod de a gândi presupune, în subsidiar, faptul că „religia“ (credinţa) este doar una dintre multele credinţe pe care inşii le posedă la un moment dat – perspectiva seculară –, ceea ce, din perspectivă religioasă este complet eronat şi tendenţios. Căci din acest punct de vedere, credinţa este „identitatea“ constitutivă cea mai importantă, cea care modelează conştiinţa şi defineşte inserţia omului în realitatea (şi) socială.

Sofismele liberei cugetări – căci sofisme sunt – odată înlăturate, nu fac decât să releve concluzia: personajul care vorbeşte în numele secularului nu este cu nimic mai neutral decât cel care vorbeşte în numele religiosului. Doar pretinde, forţând lucrurile, că este. Există aici o cale de mijloc? Aparent, nu... Situarea, vorba post-modernilor, nu poate fi evitată.

Deocamdată, spaţiul public din România nu a învăţat acest adevăr elementar: în măsura în care le considerăm „prejudecăţi“, cele religioase nu sunt cu nimic mai presus sau mai prejos de prejudecăţile liberei cugetări.

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro