Capcanele adopţiei

Adopţia unor copii mai mari este o provocare dificilă atât pentru adulţii care îşi doresc o familie numeroasă, dar şi pentru pedopsihologi. Nu este deloc uşor pentru un copil "mare" să

Adopţia unor copii mai mari este o provocare dificilă atât pentru adulţii care îşi doresc o familie numeroasă, dar şi pentru pedopsihologi.

Nu este deloc uşor pentru un copil "mare" să fie adoptat de alţi părinţi decât cei naturali. La fel cum nu este deloc uşor să devii părintele unui copil de şapte sau chiar 10 ani. Un copil care "debarcă" în familia ta cu un alt trecut decât cel al familiei tale, cu frustrări şi suferinţe sufleteşti pe care noii părinţi nu au cum să le cunoască în totalitate. Faţă de un nou-născut, a cărui istorie este oarecum "o pagină albă", un copil mare are nevoie de părinţi adoptivi cu o mare supleţe afectivă, gata oricând să treacă peste anumite episoade obscure din viaţa lui.

"De multe ori, părinţii se gândesc că nu este posibil să adopte un copil care are mai mult de şase ani", susţine Claire Gore, doctor în psihologie, autoarea unei cărţi dedicate adopţiei copiilor mari. Cu toate acestea, studii efectuate în Marea Britanie au arătat că, în cazul adopţiilor "tardive", rata eşecului nu este mai mare decât în cazul adopţiei nou-născuţilor. Cu alte cuvinte, nu este mai riscantă adopţia unui copil în vârstă de cinci sau 10 ani faţă de cea a unui sugar.

"Adopţia unui copil mare reprezintă chiar anumite avantaje", completează dr. Gore. "Putem să ne bazăm pe <> lui, putem să modelăm reprezentările pe care acesta şi le face vizavi de adopţie, putem să îndepărtăm temerile şi iluziile legate de intrarea lui în noua familie - spre exemplu, unii copii îşi imaginează că, dacă vor fi adoptaţi, vor avea parte de o casă ca în filme, o piscină în curte şi o baie ca în reviste", exemplifică autoarea franceză. "De asemenea, rezistenţa pe care acesta o opune adopţiei este mai uşor de identificat de către părinţi, cu excepţia cazurilor când capacitatea lui de ataşare nu este compromisă", explică Claire Gore.

Cu toate acestea, adopţia unui copil mare nu este deloc uşoară şi necesită o muncă susţinută de cele două elemente ale ecuaţieicopilul şi părinţii. "În general, pentru adopţia unor copii mai mari sunt preferaţi părinţii care au sau au mai avut copii şi care cunosc bine etapele de dezvoltare a celor mici, sunt familiarizaţi cu prezenţa copilului", recomandă Claire Gore.

La rândul lui, copilul trebuie pregătit pentru a se debarasa de temerile care i-au marcat istoria personală, de multe ori încărcată de tristeţe, de decepţii sau chiar de violenţă. "Psihologul trebuie să-l determine pe copil să-şi revadă propria istorie în aşa fel încât acesta să-şi dorească din nou o familie", explică dr. Gore. Contactul dintre cele două elemente ale "ecuaţiei familiale" - copilul şi viitorii părinţi adoptivi - va fi făcut doar atunci când şi cel mic, şi părinţii vor fi pregătiţi pentru acest pas. În fapt, ambele părţi se adoptă mutual.

Contactul între civilizaţii

Lumea occidentală se confruntă însă în prezent cu o problemă mult mai presantă: adopţiile de urgenţă. Este cazul copiilor proveniţi din ţări sărace, care se agaţă pur şi simplu de un cuplu sosit în ţările din lumea a treia sau al copiilor refugiaţi în ţările occidentale.

De cele mai multe ori, istoria acestora este o nebuloasă pentru părinţii adoptivi. Nu numai că astfel de copii şi-au pierdut mama sau tatăl, dar, de cele mai multe ori, şi-au pierdut orice element care îi ajută la formarea unei identităţi.

Adeseori, copii de altă rasă, cu altă culoare a pielii, care vorbesc o limbă necunoscută, au obiceiuri total diferite, se trezesc într-o familie de albi din vestul Europei sau din America de Nord. Iar părinţii
adoptivi aşteaptă la rândul lor ca aceşti copii să îi iubească necondiţionat de la început, atrage atenţia Nazir Hamad, specialist în psihanaliză infantilă.

Astfel de adopţii sunt uneori reuşite, alteori complet ratate. Tulburările de ataşament generează noi drame, iar comportamentul violent al copiilor care nu se adaptează în noua familie generează, din partea părinţilor adoptivi, cereri de "replasare" a copiilor. Cel mai mare pericol în cazul copiilor adoptaţi este că aceştia au mari dificultăţi în a se supune unor reguli.

Deoarece n-au fost protejaţi de adulţi, au devenit propriii lor stăpâni. Sunt de multe ori dezinteresaţi total de cunoaştere şi, în plus, sunt adesea înclinaţi spre un soi de sabotaj la adresa eforturilor constructive. Unii copii au un grad atât de mare de carenţe educaţionale, încât de multe ori acest handicap este greu de depăşit, explică un alt pedopsihiatru şi psihanalist francez, Hana Rothman. Cu toate acestea, pledează ea, potenţialii părinţi adoptivi nu trebuie să renunţe să adopte copii, deoarece de multe ori adopţia salvează viaţa acestor suflete.

În general, pentru adopţia unor copii mai mari sunt preferaţi părinţii care au sau au mai avut copii şi care cunosc bine etapele de dezvoltare a celor mici, sunt familiarizaţi cu prezenţa copilului
Claire Gore,
doctor în psihologie