Cristina Vărzaru: „Îmi făceam temele la şcoală ca să fug la handbal“

Căpitanul naţionalei a povestit pentru „Adevărul“ cum a ajuns sportiv de performanţă dintr-o familie de profesori.

Jucătoarea care a cucerit medalia de bronz la Campionatul European din decembrie anul trecut a fost desemnată sportivul anului pe site-ul www.adevarul.ro. La 31 de ani, extrema Viborgului are în palmares titlul mondial şi european la tineret, clasări pe podium la CM şi CE de senioare, precum şi trei victorii în Liga Campionilor. Operată recent, la glezna stângă, ea speră să revină pe teren în două-trei luni. În timpul ei liber, handbalistei îi place să gătească. Ea nu renunţă la dulciuri, însă ţine cont de sfaturile pe care i le dă nutriţionistul lui Viborg.

„Adevărul": Ai fost operată săptămâna trecută la picior. A fost o intervenţie dificilă?

Cristina Vărzaru: M-am operat la glezna stângă, lângă tendonul lui Ahile. Am avut o bursită (n.r. - o inflamaţie a bursei, un mic sac cu fluid care căptuşeşte şi lubrefiază zona în care elementele articulare se freacă unele de altele), pe care o duc de vreo doi ani. Ea a dus, în timp, la calcifierea unui os ce îmi bătea în tendonul lui Ahile. Riscam, continuând aşa, să-l rup. Am făcut operaţia la Viborg Privat Hospitalet, la doctorul Soren Kjeldsen, cel care s-a ocupat şi de genunchiul meu. El a înlăturat bursa ce mi se tot inflama şi a pilit osul respectiv pentru a nu-mi face probleme la tendonul ahilian, care arată, zice doctorul, foarte bine. N-am dureri. N-au fost complicaţii. Sper ca în două-trei luni să fiu din nou 100% aptă pentru efort. 

Ai avut multe accidentări în carieră. Cum ai reuşit să te motivezi şi să te întorci, la vârf, de fiecare dată?

M-am accidentat serios, pentru prima dată, când aveam deja 27 de ani. Am suportat trei operaţii în decursul a şase luni, toate pe acelaşi genunchi. După ultima, doctorul echipei m-a anunţat că şansele ca eu să revin pe teren sunt de 50%. Şi că, dacă nu voi putea să alerg în patru-cinci luni, pot să-mi iau adio. Trecuseră opt luni şi eu abia mergeam. N-am renunţat. Am ales atunci să merg la o clinică specializată din Germania. Tot atunci am aflat că tata fusese diagnosticat cu cancer. A fost cea mai grea perioadă a vieţii mele. Am fost nevoită să-mi găsesc un punct de sprijin şi poate că asta mi-a dat şi mai multă putere şi îndârjire în recuperare. Am revenit pe teren la un an şi jumătate de la accidentare. Pe tata l-am pierdut, din păcate, la puţină vreme după ce m-am reapucat de meciuri. Cred cu toată fiinţa că, de undeva din ceruri, el m-a ajutat să ating cel mai bun an al carierei mele, în sezonul trecut.

În decembrie anul trecut ai avut neşansa să te accidentezi în timpul Europenelor. Ai simţit frustrare, dezamăgire sau te-ai consolat cu gândul că ale tale colege pot să suplinească absenţa ta?

În ceea ce mă priveşte, eram pregătită, fizic şi mental, pentru turneul din Danemarca. Ştiam, eram sigură că îmi va ieşi ceea ce mi-am propus. Ceea ce n-am luat în considerare niciun moment, din păcate s-a întâmplat în meciul al treilea. M-am accidentat şi am ratat finalul competiţiei. Am fost atât de supărată pe corpul meu, atât de frustrată că nu pot continua. Dar m-am abţinut să-mi exprim deschis sentimentele. Am încercat să mă obişnuiesc cu ideea şi să le ajut pe fete şi altfel, dacă din teren n-am mai avut cum.

Am înţeles că părinţii tăi te-ar fi dorit medic. Te-au înţeles când ai ales handbalul?

Provin dintr-o familie de profesori. Părinţii mei şi-au dorit foarte mult ca eu şi surorile mele să învăţăm carte. Nu ştiu dacă şi-au dorit să fiu medic sau profesor, dar în niciun caz nu cred că-şi imaginau că eu voi ajunge să fac handbal de performanţă. Am început să fac acest sport fără să visez la nimic în sensul ăsta. Ce mi-am însuşit din planul părinţilor mei a fost să am o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dar mi-a plăcut mult, de la început. Îmi amintesc că îmi făceam din temele de la şcoală în pauzele dintre ore ca să fug repede la stadion.

Ce te-a atras la sportul cu mingea mică?

M-am apucat de handbal din dorinţa părinţilor mei de a creşte copii sănătoşi. Aşa am ajuns eu, şi sora mea geamănă, Anca, să punem pentru prima dată mâna pe o minge la sfârşitul clasei a patra. Sora noastră mai mare, Gabriela, începuse deja de câteva luni să se antreneze. Noi practic am urmat-o.

Gheorghe Tadici îmi spunea că părinţii tăi l-au întrebat ce şanse ai să faci performanţă în sport.

Îmi aduc aminte că părinţii mei au avut o discuţie cu domnul Tadici despre potenţialul meu. Au primit un răspuns mai mult decât încurajator. Le datorez enorm părinţilor mei, care m-au susţinut să fac ceea ce îmi plăcea. Nu înainte însă de a le promite că şcoala nu va avea de suferit. Practic, nu eu am ales handbalul. Handbalul m-a ales pe mine. Eu am urmat doar, cu inima deschisă şi total implicată, un drum care mă atrăgea, fără să am îndoieli sau temeri.

"Părinţii m-au lăsat să fac handbal de performanţă doar după ce le-am promis că şcoala nu va avea de suferit."

„Mă uit la Ligă. Sunt fan Barça"

Vărzaru ţine cu Barcelona de când Ronaldinho juca la catalani

Ce ţi-ai propus să faci după ce vei renunţa la activitatea competiţională?

Când îmi voi agăţa ghetele în cui, fără îndoială, mă voi întoarce acasă, în România. Îmi doresc să rămân în domeniu. E ceea ce ştiu şi ceea ce îmi place să fac. Cred că pot ajuta handbalul românesc şi din altă postură. Am făcut şi un master în management sportiv, iar la vară intenţionez să-mi dau examenul de categorie pentru antrenorat, astfel încât să am un spectru mai larg, să am din ce să aleg.

Ai timp să găteşti sau mergi să mănânci în oraş?

Îmi face plăcere să ies uneori în oraş, la restaurant, pentru că prietenii mei foarte buni de origine greacă au un restaurant aici. În general însă, mănânc ce-mi gătesc singură. O fac aproape zilnic şi îmi place pentru că pot doza aşa cum îmi doresc eu necesarul de proteine, carbohidraţi şi grăsimi. Nu sunt extrem de strictă. Nu am renunţat de tot la mâncărurile noastre mai grele, la dulciuri, pe care mi le pregătesc uneori, însă mănânc mult mai sănătos decât o făceam înainte. Şi datorită nutriţionistului pe care clubul ni l-a pus la dispoziţie.

 Ai copilărit la Corabia. Îţi place să mergi la înot?

Deşi am copilărit chiar la Dunăre, eu nu prea ştiu să înot. Am luat câteva lecţii, într-o perioadă când mi-am vizitat rudele, la Timişoara, dar rezultatul nu este fantastic. Într-un bazin nu mă înec sigur, însă mi-e frică de ape adânci şi la mare nu mă aventurez niciodată în larg. Sunt o mare devoratoare de sporturi şi urmăresc cu interes tenis, polo, gimnastică, fotbal, când e vorba de Liga Campionilor. Sunt fan Barcelona din 2005.

"La Jocurile Olimpice atrage grandoarea evenimentului. Faptul că se strâng la un loc cei mai buni sportivi ai lumii. Ai şansa să te întâlneşti cu vedete mondiale pe care înainte le vedeai doar la televizor."

"La Viborg, sănătatea jucătorului primează. Glumesc adesea şi le spun colegelor mele că, dacă ar avea durerile pe care le suport eu, din cauza genunchiului, multe dintre ele nu mi-ar mai fi colege azi."

„În Danemarca, am citit mai mult decât în primii 25 de ani de viaţă"

Vărzaru (centru) se mândreşte că a cucerit Liga Campionilor

Anja Andersen n-a reuşit să convingă în România.

Metodele Anjei nu-mi sunt total necunoscute. N-a fost antrenoarea mea, dar şi la Viborg am lucrat cu psiholog. Am fost nevoite să ne facem singure de mâncare, în mai multe rânduri. Am fost supuse la fel şi fel de teste şi concursuri dintre cele mai atipice pentru a ajunge să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, dar şi unele pe celelalte. Am practicat pentru prima dată sporturi precum box, căţărat pe roci, hochei pe gheaţă şi pe iarbă, golf, navigaţie. Nu a fost deloc uşor să mă adaptez. Am fost însă deschisă şi am reuşit să ajung să văd handbalul învăţat atât de bine în ţară dintr-un cu totul alt unghi. Dar pentru toate astea a fost nevoie de timp. Ceea ce Anjei i-a lipsit. Nu poţi schimba la 180 de grade, în cazul în care ţi-ai propus asta, un stil anume, oricare ar fi el, într-o perioadă atât de scurtă.

Cum te-ai adaptat în Danemarca?

Înainte să ajung la Viborg, mai fusesem în Danemarca de câteva ori şi prea mult nu mi-a plăcut. Ploua des şi era foarte frig. Oameni, pe stradă, vedeai foarte rar, iar dupa ora 6.00 seara nu mai întâlneai pe nimeni. Ştiam, atunci când am semnat, că nu-mi va fi uşor, dar n-am avut nicio reţinere pentru că îmi doream să joc în cel mai bun campionat din lume. Uşor nu mi-a fost. Îmi amintesc că în primele mele două săptămâni, nu trecea zi fără să nu plâng. Lucrurile s-au schimbat de-a lungul timpului. Plouă în continuare la fel de mult, dar asta mă face acum să preţuiesc şi mai tare zilele cu soare.

Danezii cum sunt?

Sunt la fel de primitori ca şi românii. Poate nu la fel de deschişi, dar, odată ce i-ai câştigat, ai sentimentul că e pe vecie.  Locuiesc într-un orăşel mic, în centrul Danemarcei, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Deseori, mă opresc oamenii pe stradă să mă felicite, să mă întrebe despre meciul viitor. Nu m-a oprit nimeni până acum să-mi reproşeze că am pierdut vreun meci sau că am jucat prost. Danezii au cultul mişcării. Toată lumea face sport. Aleargă, merg cu bicicletele, la sala de fitness. Şi atunci e lesne de priceput că ei îi înţeleg mai bine şi îi apreciază pe cei care fac sport de performanţă. 

Ce faci în timpul liber?

Cine face sport de performanţă şi spune că n-are timp liber, minte! În comparaţie cu un om normal, care munceşte între 8 şi 12 ore zilnic, eu mă consider chiar privilegiată. Îmi petrec timpul liber făcând lucruri cât se poate de normale: mă plimb cu bicicleta, merg la film, gătesc, stau pe net cu cei de acasă, mă uit la TV, ies la o cafenea sau la un restaurant cu prietenii. Cel mai uşor reuşesc să mă destind făcând curat. Şi ce am reuşit să fac în Danemarca, mai mult decât am făcut în primii mei 25 de ani la un loc, a fost să citesc. Citesc toate cărţile pe care mi le recomandă surorile mele. Cartea mea preferată este „Umbra vântului", de Carlos Ruiz Zafon. Şi îmi place foarte mult Octavian Paler.

96 de mii de euro este salariul anual al Cristinei Vărzaru la formaţia daneză Viborg HK.

Cristina Georgiana Vărzaru

- Data şi locul naşterii: 5 decembrie 1979, Corabia
- Post: Extremă
- Înălţime / greutate: 1,67 de metri / 60 de kilograme
- A debutat la naţionala de senioare în decembrie 1999, la Mondialul din Norvegia.

Palmares:

- La naţionala de senioare a câştigat medalia de argint la CM 2005 şi pe cea de bronz la CE 2010.

- La tineret a devenit campioană mondială în 1999, fiind declarată cea mai completă jucătoare. A făcut parte din „All Star Team". La fel s-a întâmplat şi la CE 1998, când a câştigat medalia de aur.

- Cu Viborg HK a cucerit de trei ori Liga Campionilor (2006, 2009 și 2010), fiind golghetera ediţiei de anul trecut. Este multiplă campioană și câştigătoare a Cupei în Danemarca.

- În România, la Oltchim, a obţinut titlul la senioare în 1999, 2000 și 2002, iar cu Rapid în 2003. A fost finalistă a Cupei Cupelor în 2002. Este multiplă câştigătoare a Cupei României (1999, 2002 și 2004).

Ce model de jucătoare ai avut, din ţară sau din străinătate? I-ai copiat mişcările, modul de aruncare?

Mi-au plăcut foarte multe jucătoare. Aş putea chiar să spun că am încercat să iau câte puţin de la fiecare. Ceea ce m-a marcat şi m-a făcut chiar să am un idol în handbal a fost un turneu internaţional organizat la Vâlcea, unde am văzut pentru prima dată, pe viu, Danemarca. Generaţia aceea cu Anja Anderson, Camilla Anderson, Anette Hoffman. M-a fascinat felul în care ele jucau handbal, zâmbind, exteriorizandu-se la reuşite. Tot atunci am văzut-o pentru prima dată pe Jane Kolding, extrema lor dreaptă cu o tehnică impresionantă, din care nu lipseau piruetele, aruncările cu efect, boltele. M-am îndrăgostit iremediabil de tehnica ei. Soarta a făcut ca în urmă cu 3 ani să ajungem să jucăm una împotriva celeilalte. N-am îndrăznit însă să-i spun cât mi-a marcat existenţa.

Joci pe extremă. Aşa ai început sau ai trecut şi pe alte posturi?
 
Cât am jucat la Corabia, am fost centru, timp de 6 ani. Îmi plăcea mult. La lot, însă, am fost selecţionată pe post de extremă şi la început n-am prea agreat ideea. Mingea nu mai ajungea atât de des la mine. Odată cu transferul la Vâlcea, am spus adio postului de centru. Azi nu-i mai duc lipsa deloc deşi mă plâng în continuare de prea puţine pase... Unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să ajung în campionatul danez a fost stilul de joc în viteză şi colectiv, bazat pe scheme în care extremele sunt foarte active.  

Ai lucrat în România cu antrenori de top. Cu cine te-ai înţeles cel mai bine? Care dintre ei a luat deciziile care te-au ajutat să progresezi?

În ţară am lucrat cu foarte mulţi antrenori deşi am fost la doar 3 echipe de-a lungul timpului. Poate şi pentru că am fost la echipe cu pretenţii dintre cele mai mari, cu care am şi câştigat nenumarate titluri sau cupe ale României, cred că am avut avantajul de a lucra cu cei mai buni antrenori. Am încercat să iau întotdeauna numai partea bună a colaborării noastre, deşi au fost lucruri care poate uneori nu mi-au convenit, convinsă fiind că ceea ce şi-au dorit să mă înveţe, coroborat cu puterea mea de muncă şi setea de cunoaştere, mă vor transforma într-o învingătoare. De la Căpruciu am învăţat tainele apărării avansate pe care am practicat-o în anii petrecuţi la Corabia. Ajunsă la Vâlcea, am fost trecută pe extrema dreaptă şi faptul ca l-am avut antrenor pe Roşca m-a ajutat enorm. Îmi amintesc de nenumăratele antrenamente individuale din care am învăţat tehnica de extremă. Domnului Râşniţă îi datorez primele mele minute petrecute pe teren într-un meci de Liga Campionilor, pe vremea când încă eram junioară. După Râşniţă, la conducerea Oltchimului a venit domnul Macovei care a avut încredere în mine şi m-a încurajat. Am ajuns titulară la echipa de senioare într-o vreme când împărţeam postul cu nimeni alta decât titulara naţionalei de senioare, Magdalena Urdea. Şi nu împlinisem încă 19 ani. Cu doamna Târcă am jucat prima mea finală de cupă europeană. Nu ştiu dacă în perioada respectivă aveam cea mai bună echipă posibilă, dar cu siguranţă eram echipa cu cea mai mare ambiţie, încrâncenare. Nu-mi amintesc vreun moment de cedare. Este meritul dânsei, care a reuşit să ne insufle tuturor lucrurile astea. De domnul Muşi mă leagă una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea de sportiv şi este printre antrenorii faţă de care respectul meu este total. Două titluri de campioane, european şi mondial, la junioare, respectiv tineret, inclusiv titlul de cea mai tehnică jucătoare a Mondialului din China. În perioada respectivă, am început să descopăr că eram foarte apreciate şi la nivel internaţional. Şi a venit şi prima medalie la senioare, argintul mondial, sub comanda domnului Tadici. De la dânsul am învăţat că disciplina de fier, mai ales în faza de apărare, te poate scoate învingator. La Rapid, am ajuns sub comanda domnului Mărgulescu, un antrenor foarte ataşat de jucătoarele lui, pe care le ajuta indiferent de problemele ivite. Anii petrecuţi acolo au fost minunaţi. Formam un grup vesel, bine legat şi îmi amintesc că au fost cei mai puţin stresanţi petrecuţi în România. Am reuşit să câştigăm titlul naţional sub comanda domnului Covaciu. Ultimul, dar nu cel din urmă, antrenor român cu care am lucrat la naţională a fost domnul Voina. Fire calmă şi caldă, genul de antrenor care consideră că a fi prieten cu jucătoarele nu stă în calea performanţei. Omul care te face, prin caracterul său, să-ţi fie ruşine efectiv de gânduri sau gesturi greşite. Este poate antrenorul pe care nu l-am înjurat niciodată, nici măcar în gând.

Ţi-ai dorit să câştigi ceva cu orice preţ sau ţi-ai spus că acel "ceva" îl vei obţine firesc, ca urmare a pregătirii tale? Ai caştigat multe trofee. Ţi-ai fi dorit mai mult decât atât sau poţi spune acum că ai câştigat tot ceea ce ai vrut?

Mă număr printre norocoşi. Jobul meu este şi hobby-ul meu. Îmi place enorm ceea ce fac, mi-a plăcut de la început, m-am implicat total. Tot ceea ce mi-am propus de-a lungul vremii a fost să mă antrenez atât de bine şi de responbabil încât să fiu pusă de cât mai puţine ori în situaţia looserului, pentru că nu ştiu să pierd. Şi dacă asta înseamnă să câştigi medalii şi trofee şi cupe ale campionilor, atunci, da, mi-am propus să le câştig pe fiecare, de cât mai multe ori posibil. Am câştigat mai multe trofee decât mi-am putut imagina vreodată, dar asta nu înseamnă că în puţinii ani rămaşi nu mai doresc să-mi îmbogăţesc palmaresul. Am însă şi un  regret, acela ca n-am reuşit să câştig cu naţionala de senioare nicio medalie aur.

Cu naționala, ai luat argint la CM 2005 și bronz la CE 2010. Care dintre cele două medalii are o seminificație aparte pentru tine?

Ambele medalii câştigate cu naţionala de senioare sunt la fel de preţioase. Fiecare are însă istoria ei. În 2005, am mers la competiţie fără să ne gândim prea mult la medalii. Pe vremea aceea, medaliile erau un fel de Fata Morgana. Toată lumea vorbea despre ele, dar ne întâlniserăm rar cu ele. E greu să crezi cu adevărat în aşa ceva! Am început însă s-o facem treptat, de-a lungul competiţiei, de la un meci câştigat la altul. Povestea e cu totul alta când vine vorba de Europeanul din Danemarca. Faptul ca majoritatea proveneam de la echipe care câştigaseră sau jucaseră finale de Liga Campionilor, Cupele Mondiale câştigate în ultimii doi ani, toate aceste performanţe ne obligau la un rezultat dintre cele mai bune. Însă am ales să nu vorbim despre medalii deşi cu toate ne gândeam la ele şi ştiam că ne stă în puteri să le câştigăm. Am reuşit astfel să mai diminuăm din stresul şi aşa existent în astfel de situaţii.
Ai evoluat şi la Jocurile Olimpice. Ce are în plus, faţă de un CM sau CE, această competiţie?
Din punctul meu de vedere, special la Jocurile Olimpice este grandoarea evenimentului. Faptul că se strâng la un loc cei mai buni sportivi ai lumii. Ai şansa să te întâlneşti cu vedete mondiale pe care înainte le vedeai doar la televizor. Festivităţile de deschidere şi de închidere de la Sydney, de la ediţia la care am participat, au fost fabuloase. Sunt momentele care îmi vor rămâne adânc întipărite pe retină. Din punct de vedere strict sportiv, însă, nu am cele mai plăcute amintiri, fiindca noi, cu echipa, am reuşit să venim abia pe un loc 7.

În handbalul actual, programul competiţional este infernal. Cam câte meciuri se joacă anual de către o handbalistă de top? Cum ai rezistat la acest ritm? În Danemarca, primează sănătatea jucătoarelor sau se mai forţează uneori revenirea pentru a se atinge un rezultat?
 
Sezonul trecut, atunci când am reuşit să ajungem în finala celor trei competiţii în care am fost angrenate - campionatul şi Cupa Danemarcei şi Liga Campionilor -, plus echipa naţională, am adunat cam 50 de meciuri. Sunt una dintre jucătoarele Viborgului care a disputat aproape 60 de minute meci de meci. Am rezistat, cred, pentru că planul întocmit de comun acord cu antrenorii, preparatorul fizic şi fizioterapeuţii echipei a dat roade. E necesar, iar la Viborg nelipsit, un dialog permanent între părţi. Se caută soluţiile cele mai bune astfel încât meciul să te găsească pregătit, din toate punctele de vedere. Şi asta poate  înseamna că, la un moment dat, un jucător nu se antrenează 100 % sau sare peste antrenament pentru că are restricţii medicale. Sau schimbă antrenamentul de rezistenţă pe unul de forţă pentru că se simte foarte obosit. Sunt compromisuri care se fac, toate în slujba unui scop comun. Sănătatea jucătorului primează, uneori în dauna rezultatelor. Cu asta nu m-am putut cu adevărat învăţa nici până azi. Glumesc adesea şi le spun colegelor mele că dacă ar avea durerile pe care le suport eu, din cauza genunchiului, multe dintre ele nu mi-ar mai fi colege azi.

M-a mirat că spectatorii ne-au fluierat la meciul disputat la CE. De ce crezi că au procedat astfel? Le-a fost atât de teamă de voi şi au încercat să vă şicaneze?

Ce s-a întâmplat în decembrie, atunci când o sală întreagă ne-a huiduit, pe mine m-a surprins. Ştiu că a fost o strategie a lui Pytlick de a pune presiune pe noi, apelând la publicul gazdă. Ştia că are nevoie de toate armele posibile pentru a reuşi să ne învingă. S-au temut de noi. La meciul din grupe le-a ieşit. Din fericire, episodul nu s-a repetat şi în finala mică.

Viborg n-a mers la fel de bine anul acesta. Am observat, de altfel, că în toate sporturile de echipă e foarte greu, atât ca grup, cât şi individual, să rămâi ani la rând la vârf. De ce crezi că este aşa?

Faptul că o echipă a câştigat Liga Campionilor, doi ani la rand, nu-i rezervă din start un loc în finala de anul viitor. Chiar dacă păstrează aceeași echipă si muncește cu aceeași intensitate. Toate echipele se pregătesc și sunt multe echipe care visează la câștigarea trofeului cel mare. De la un an la altul, loturile se schimbă, jucătoarele se mai accidentează sau revin dupa accidentări. De fiecare dată, tabloul e altul. Poți face totul aproape de perfecțiune și poate să nu fie de ajuns, pentru că alții sunt mai buni, alții pe care în anul precedent îi invingeai, dar care între timp au mai crescut, s-au mai maturizat, le ies lucrurile mai bine. Este doar cursul vieții și firescul, din punctul meu de vedere.