INTERVIU VIDEO Dirijorul şi violonistul Maxim Vengerov: „Enescu e o planetă la care nu cred că voi ajunge vreodată“

Orchestra Filarmonicii din Monte-Carlo, dirijată de muzicianul rus Maxim Vengerov, a avut în program, miercuri seară, la Ateneu, lucrări de  Enescu şi Ceaikovski. Vengerov, în ipostază de violonist, a interpretat "Baladă pentru vioară şi orchestră" de George Enescu.

Maxim Vengerov, violonist israelian născut în Rusia, în vârstă de 45 de ani, a intepretat la Ateneu, la vioară „Baladă pentru vioară şi orchestră” de Enescu. Într-un interviu pentru "Adevărul", muzicianul a vorbit despre ce înseamnă pentru el muzica lui Enescu, despre complexitatea dimensiunii dirijorale care impune să înţelegi subtilităţile întregului ansamblu orchestral, dar şi despre satisfacţiile muncii de profesor. Artistul a descris relaţia deosebită pe care a construit-o cu studenţii săi. "E important pentru mine să împărtăşesc cunoaşterea şi experienţa. Nu pot să le ţin pentru mine, pentru că, la rândul meu, am avut şansa unor mari profesori. E vorba despre a primi şi a dărui cumva înapoi ceea ce ai primit", mărturiseşte Vengerov. 

Adevărul:  În ediţia trecută a Festivalului Enescu, aţi interpretat o sonată de Enescu. Acum interpretaţi "Balada pentru vioară şi orchestră"  a muzicianului român. Ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica lui Enescu?

Maxim Vengerov: Trebuie să spun că nu ştiu altă personalitate, un alt suflet muzical, care să fi reuşit să facă atât de multe, pe plan muzical, într-un timp atât de scurt, în atâtea domenii. George Enescu este atât un violonist minunat, cât şi un pianist minunat. A fost un dirijor fantastic, care a fost în cărţi (nr. - în 1936, ca succesor al lui Arturo Toscanini) la şefia Filarmonicii din New York. Când vorbim despre compoziţiile lui putem să-i comparăm opera, sigur în stiluri diferite, cu grandiozitatea creaţiilor de Brahms sau Beethoven. Identitatea sa, pe care o regăsim în muzica compusă de el, este cu totul unică.

Poţi întotdeauna să recunoşti muzica lui Enescu: asta este din perioada de început, asta - din perioada franceză, asta - de când era la maturitate. De asemenea, a fost un profesor minunat. Sunt o mulţime de nume care demonstrează ca a fost un profesor legendar. Pentru mine, Enescu şi standardul dat de el, la care aspir, sunt foarte sus. Enescu e o planetă la care nu cred că voi ajunge vreodată, dar sunt fericit să aspir să ajung pe planeta asta. Ştiu că el e acolo, îl observ şi învăţ de la el.   

Când aţi descoperit muzica lui Enescu?

I-am admirat de mult simfoniile, opera "Oedipe", muzica de cameră. Îmi place să-i cânt şi sonatele. A fost minunată inspiraţia lui de a scrie trei sonate ca Brahms, dar într-un stil complet diferit, influenţat totuşi de şcoala germană, dar rămânând în acelaşi timp el însuşi. Este remarcabil. Sunt puţine compoziţii pentru vioară ale unor compozitori mari, care sunt atât de perfect scrise, din punct de vedere al viorii.  Enescu este una dintre aceste mari excepţii. Când cânţi muzică de Brahms, Beethoven, ştii că aceştia nu erau violonişti. Au scris muzică şi şi-au adaptat lumea muzicală la acest instrument. Violoniştii se întreabă cum pot să cânt Brahms, cum pot să-l adaptez la instrumentul meu, cum pot să mă armonizez cu muzica lui Beethoven.

Cu Enescu e dificil, trebuie să fii desăvârşit ca să atingi perfecţiunea pe care el însuşi a impus-o în calitate de violonist.

În ce ipostază vă simţiţi mai aproape de esenţa dumneavoastră, în aceea de violonist sau în cea de dirijor?

Îmi amintesc, când eram aveam 20 şi ceva de ani, şi nu dirijam. Eram foarte curios să aflu ce înseamnă dirijatul, ştiam că este o cu totul altă lume. Când stăteam în faţa orchestrei şi lucram cu dirijorul, eram mereu curios despre munca sa, mă simţeam într-un fel limitat ca solist. Cumva era o experienţă limitată să cânt doar părţi din concertele de Brahms, Beethoven, Sibelius. Mă simţeam foarte bine  din punct de vedere instrumental, simţeam muzica instinctual, dar nu puteam întotdeauna să o analizez şi să spun de ce nu se armoniza perfect cu orchestra. Nu puteam controla întregul, ci numai partea mea. Doar după ce am studiat partea de dirijat în mod profesional - am studiat timp de nouă ani cu maestrul Iuri Simonov -, şi am avut destulă experienţă pe scenă, atât ca solist, cât şi şef de orchestră, de-abia atunci am înţeles adevărata esenţă a interpretării muzicii lui Brahms, de exemplu, şi a interacţiunii orchestrei cu dirijorul. Am început să vorbim aceeaşi limbă. Aşa că întotdeauna îi stimulez şi îi încurajez pe studenţii mei să meargă pe acelaşi drum pe care l-am făcut eu.

Nu trebuie neapărat să devină dirijori, dar a învăţa să dirijezi e o parte complementară foarte importantă în înţelegerea muzicii. E important să nu fii numai violonist, ci să ştii, şi din ipostaza de dirijor, cum se îmbină totul, să ai o viziune a muzicii întregului ansamblu. Trebuie să fim muzicieni sincretici ca să fim foarte buni în profesia noastră.

Când aţi devenit dirijor aţi avut sentimentul că aţi înţeles mai bine munca muzicienilor din orchestră?

Nu doar că am înţeles, dar am văzut că pot să influenţez orchestra cu experienţa mea de violonist, datorită modului în care îmi conectez mişcările cu partiturile lor. Şi când cântă o temă, pot să-i acompaniez, ştiind întotdeauna ce fac ei. Pot să interacţionez cu ei, altfel. Acest lucru a devenit un fel de a fiinţa, în care este vorba întotdeauna despre dăruit şi primit. Până la urmă despre asta e muzica de cameră. Toate marile concerte sunt scrise după modelul muzicii de cameră. Solistul este o parte importantă, fie că este violonist sau nu, dar, din perspectiva de dirijor, orchestra îţi dă o bază atât de bună,  aproape ea poate să existe de una singură. De asta solistul vine şi se integrează în orchestră, el însuşi devine o parte a simfoniei. Cred că din punctul acesta de vedere, dacă ai experienţa de a fi parte din orchestra, asta aduce o altă dimensiune în înţelegerea lucrării. Evident, ca să fiu sincer până la capăt, compozitorii au viziunea lor, pe care noi ne strădui să o înţelegem şi s-o dăruim mai departe, prin interpretarea noastră. Întotdeauna, sunt provocări pentru toată lumea. 

Cum aţi ales programul de la Ateneu, unde a fost invitat şi faimosul violocelist Gautier Capuçon?

Sunt foarte bucuros că l-am avut alături de noi Gautier Capuçon, la violoncel, care a cântat Ceaikovski - Variaţiuni pe o temă rococo pentru violoncel şi orchestră. De asemenea, am cântat alături de Orchestra din Monte-Carlo „Patetica” de Ceaikovski. Sunt foarte încântat că am fost, din nou, la Bucureşti şi am cântat alături de orchestra mea din Monte Carlo. Am repetat concertul acasă la ei.

De fiecare dată, când am o invitaţie la Festivalul Enescu sunt nerăbdător să ajung la Bucureşti, pot să spun că trăiesc de la un festival la altul. 

Dăruiţi studenţilor, în diverse colţuri ale lumii, virtuozitatea şi experienţa dumneavoastră. Povestiţi-mi, de această dată, despre ipostaza dumneavoastră de profesor. 

Predatul a fost întotdeauna o parte integrantă a muzicii mele. Îmi place să împartăşesc experienţa mea, cred că noi, muzicienii, trebuie să fim generoşi în special pe scenă sau în afara scenei. Când sunt pe scenă şi predau, nu am secrete, sunt deschis şi sunt mereu fericit când o persoană tânără vrea să înveţe şi simt că doreşte să-mi urmeze sfaturile.

Plantezi o sămânţă şi ceva creşte, asta este cea mai mare bucurie. Adesea îi consider pe studenţi ca pe copiii mei şi această bucurie de a împărtăşi ceva te duce într-o cu totul altă dimensiune. Tu, inclusiv ca muzician, înveţi atâtea de la studenţii tăi, pentru că, la rândul lor, ei îţi dăruiesc o parte din energia şi entuziasmul lor. 

Aţi studiat, de asemenea, cu Mstislav Rostropovici. Care au fost modele dumneavoastră?

Am fost binecuvântat să am cei mai buni profesori la care te poţi gândi. Am început cu Galina Turchaninova şi apoi am devenit elevul lui Zakhar Bron. Mai târziu, mentorul meu a devenit Mstislav Rostropovici, o figură legendară care vine din marea tradiţie rusă, elev al lui Şostakovici.

Am ajuns să-i cunosc pe aceşti mari compozitori prin ochii,sufletul şi emoţiile lui Rostropovici. A fost o relaţie foarte preţioasă pentru mine.

Apoi, l-am întâlnit pe Daniel Barenboim, care m-a influenţat, în mod esenţial, timp de o decadă. Am fost foarte norocos să am cei mai buni profesori de pe planetă. De asta, cred, că am dezvoltat în mine această nevoie constantă de a împărtăşi cunoaşterea studenţilor mei. Nu pot să o ţin pentru mine, pentru că am primit, la fel, foarte mult de la profesorii mei.