Statul degeaba
0Dacă istoria n-ar fi cunoscut războaiele, poate că acum am fi fost cu o mie de ani mai avansaţi. Sau mai înapoiaţi.
Marea marotă a actualei guvernări, implicit a preşedinţiei, e statul minimal. O idee grozavă, un construct teoretic îndrăzneţ. Pariul e să obişnuim cetăţenii să-şi poarte singuri de grijă, să se instruiască între ei, să se vindece cum îi duce capul, iar la sfârşit să se ascundă dracului undeva, să nu mai scârbească opinia publică cu spectacolul degradant al bătrâneţii. Într-un cuvânt, nimeni să nu mai stea cu mâna-ntinsă, iar statul să-şi vadă de lucrurile importante. O să mă întrebaţi care sunt acelea? Nu ştiu să vă răspund exact, dar bănuiesc: un serviciu de informaţii şi contrainformaţii extins, o preşedinţie autoritară, ministere, directorate, multe comitete şi comiţii care să transmită puterea din tată-n fiu şi să clocească noi taxe şi impozite. Gluma, ca glumă. Realitatea e niţel mai dură.
Aflând ce se întâmplă în Anglia, „admirând" de la distanţă spectacolul vandalizării unei metropole, trăgând cu ochiul la televiziunile de ştiri de peste mări şi ţări, observăm că exact aceeaşi discuţie se poartă, ca la noi, şi pe la ei. Ce a ajuns statul? Care mai e funcţia lui? Cât de protejaţi se simt cetăţenii, contribuabilii? Renaşte extremismul ca mod de rezolvare a conflictelor? A fost greşită toleranţa? Care sunt limitele umanismului şi cine se serveşte de sloganuri ori de reglementări favorabile pentru a-şi trage spuza pe turtă, adică pentru a sparge, a jefui şi a bate? A fost revolta engleză un rezultat direct al imigraţiei sau al sărăciei? Sau, pur şi simplu, atunci când controlul statal al civilizaţiei existente scade, de acest fapt profită, la maximum, grupurile infracţionale? Pe scurt, un om a fost ucis de forţele de poliţie.
Demonstraţia de protest a slujit ca paravan perfect hooligan-ilor pentru a-şi intra în mână. Marginalizaţii, respirând câteva ore aerul tare al lipsei de control, au dat buzna, precum în Los Angeles-ul anilor '60, pentru a devaliza magazine şi a incendia clădiri şi autovehicule. Infracţiunea n-are ideologie, are numai nevoi urgente. Societatea civilă, mută şi paşnică, s-a dovedit incapabilă, în ciuda bunelor intenţii, să facă ordine. Deşi s-a revoltat cel mai tare. În ţara cu cea mai respectată şi nonviolentă poliţie din Europa, lipsa autorităţii statale a creat furtună.
Acuzele vin din toate părţile. Statul neputincios e pus la stâlpul infamiei, laolaltă cu invectivele la adresa permisivităţii sau a imigraţiei. Culmea, cei care au denunţat „opresiunea" statală sunt cei mai îngroziţi. Pare că s-a prăbuşit echilibrul între dorinţele personale ale individului, ale unei comunităţi şi scopurile mai largi ale societăţii din care fac parte. O rezolvare a problemei, ca în viziunea tea-party, adică justiţie adhoc, comunitară, cu arma-n mână şi executaţii sumare, e o întoarcere necugetată în istorie, la ideea de „cel mai tare să supravieţuiască". Pare naturală, doar că, într-o societate paşnică, cel mai uşor lucru e să organizezi o grupare care să preia frâiele puterii cu forţa. Orice regret ulterior e tardiv.
Statul minimal românesc, în lumina realizărilor guvernamentale, a generat, împotriva teoriilor şi indicăţiilor de sus, cea mai tare corupţie, cea mai diversificată şi eficientă activitate mafiotă, cea mai ineficientă administraţie, cele mai mari decalaje şi un haos haios. Urmează violenţa extinsă? Iar noi? Stăm şi râdem. Nu cumva râdem de noi înşine?