Marea supărare „naţională”: de ce n-au picat toţi elevii la Evaluarea Naţională

Observ o supărare „naţională” a câtorva comentatori şi politicieni cauzată de promovabilitatea la Evaluarea Naţională. Cum domnule de n-au picat mai mulţi la examene? Această îngrijorare falsă vorbeşte de acelaşi masochism devorator care ne face să ne condamnăm singuri la oprobiu ca să demonstrăm cât suntem noi, românii, de nepregătiţi.

Subiectele au fost prea uşoare, susţin acuzatorii promovabilităţii la Evaluarea Naţională care ar trebui să asigure intrarea în liceu. S-au uitat aceştia la nivelul de pregătire din ţările pe care pretind că le au ca model? Li se pare că acolo absolvenţii primelor opt clase sunt academicieni şi trebuie să facă dovada genialităţii? De unde această dorinţă de a demonstra cu orice preţ că şcoala românească este distrusă, că elevii români sunt neapărat cei mai proşti din lume şi că oricum suntem nişte distruşi?

Aşadar a devenit un model de societate să radem la evaluarea naţională tot ce mişcă, să demonstrăm că majoritatea elevilor români au făcut degeaba 8 clase şi să promovăm astfel ideea superbă că nu merităm să fim în viaţă şi că, eventual, ar fi mai bine să ne sinucidem în masă, că tot nu suntem buni de nimic. De unde această pasiune morbidă în a ne pune singuri la zid, în a transforma până şi viitorul copiilor noştri într-o miză a autodestrucţiei şi a penitenţei generalizate?

Există la nivelul unei părţi a analiştilor, fie ei din societatea civilă sau din politică, nevoia fundamentală de a descoperi răul, de a-l inventa acolo unde nu există, de a-l hiperboliza dacă îl găsim pe undeva, de a picta România în negru funebru, de zugrăvi cu obstinaţie tabloul-epitaf al unei naţiuni damnate în care totul merge sau trebuie să meargă rău, în care găsim motive pentru care să nu ne respectăm, în care este o datorie publică să ne înfierăm singuri.

Nu spun că nivelul de educaţie nu a scăzut faţă de trecut. Dar întreaga lume şi-a schimbat opţiunea, trecând de la educaţia clasică, umanistă, enciclopedică, la specializare şi la tehnicizare. Fireşte că elevii de astăzi nu mai ştiu latina (ca să dau un caz extrem), la fel ca cei din perioada interbelică, dar acest lucru nu se datorează inepţiei, ci modificărilor de substanţă ale societăţii globale care pune accent pe cunoştinţele tehnologice şi pe adaptarea la instrumentele moderne de operare şi comunicare, iar nu pe cultura clasică. Acest lucru nu se datorează nici prostiei, nici inferiorităţii elevilor români, ci modernizării societăţii în acord cu cerinţele lumii actuale. Numai paseiştii îşi imaginează că un elev de astăzi mai poate face faţă la toate materiile cu brio în condiţiile în care cantitatea de informaţii pe fiecare specialitate creşte exponenţial de la un an la altul. Şi atunci să-i lăsăm modernităţii dreptul de a-şi opera modificările ei pentru a nu ne transforma copiii în inadaptabili.

Aceiaşi elevi despre care unii regretă astăzi că au trecut Evaluarea Naţională  vor fi capabili, în viitor, de performanţe tehnologice apreciate chiar şi în străinătate. Ca să dau un exemplu diferit, de la alt nivel de examinare, şi olimpicii au avut probleme la bacalaureat. Acest lucru nu ne arată tuturor că nu poţi fi desăvârşit în toate materiile? Leonardo da Vinci a fost unul, nu toată lumea poate fi specialistă într-o multitudine de materii.

Şi eu regret diminuarea importanţei materiilor clasice sau a învăţămîntului bazat pe cultură extensivă, dar dacă am făcut pariul modernizării trebuie să acceptăm şi efectele ei. Adică trebuie să fim realişti. Nu le putem cere tuturor elevilor să fie erudiţi, nici nu putem să-i condamnăm la a nu-şi continua studiile pentru că au pus accentul doar pe anumite materii. Există oricum o decădere din drepturi a educaţiei la nivel de mentalitate pentru că nu le-am oferit tinerilor modele de succes bazate pe cultură şi informare, dar acest lucru nu se rezolvă prin examene nimicitoare, ci prin repunerea pe piedestal a valorii cunoaşterii. Societatea românească nu va valorifica mai mult educaţia dacă transformăm evaluarea naţională sau bacalaureatul într-un eşafod, ci dacă vom găsi mijloacele de a-i promova şi motiva pe cei care dovedesc o pregătire solidă. Motivarea pozitivă este mult mai puternică decât una punitivă. Şi aşa şcoala a fost pusă la colţ de succesul social al maneliştilor şi al miliardarilor de carton. Mai rămâne să ridicăm ştacheta până la nivelul excepţionalului şi să declarăm că majoritatea nu merită să termine nici măcar opt clase ca să aruncăm definitiv în derizoriu rolul educaţiei în viaţa tinerilor.