Haidem la BIFF
0Astăzi scriu nu pentru a vă împărtăşi gânduri despre vreun film recent, ci pentru a vă recomanda un festival de film. Pe cale de consecinţă, am să imit ordinea unui festival şi am să vă ofer glume şi videoclipuri pentru muzică, de pe youtube.
Săptămâna aceasta începe B-iff. Ca orice festival, se adresează unui gust excentric, care ar putea fi conturat în felul următor după selecţia de filme. Noul film scris de Nick Cave, muzicianul australian, cel mai faimos muzician cu o înclinaţie morbidă şi un fel de pasiune pentru fărădelege , este o ocazie pentru oamenii fascinaţi de el să îl vadă sărbătorind 20,000 de zile din viaţa lui.Pe scurt, Nick Cave este pentru amatorii de perversiuni întunecate ce este Leonard Cohen pentru femeile amatoare de perversiuni comice. Nici un muzician de astăzi nu are abilitate lui rară de a arăta cea mai modernă perversiune, combinaţia de sentimentalism şi brutalitate. Dacă există acum vreun fel de a le combina care sugerează nobilitate sau un echivalent al nobilităţii, acesta este. Dacă vă interesează muzica lui, aţi putea fi interesaţi să vă întrebaţi de ce insistă în atâtea feluri să lege artistul autentic de criminali şi nebuni. În acelaşi timp, observ că Nick Cave, orice ar scrie şi publica, a trăit fără excesele care au condamnat atâţia muzicieni în ultimul secol.
Mai există un film despre muzicieni, Made of Stone , despre formaţia care a lansat rock-ul anilor '90 în Marea Britanie, Stone Roses. Trupa a concertat şi în România acum doi ani - este o epocă nouă, în care formaţiile de rock se reformează, măcar de dragul unor concerte, ceea ce ori este o victorie a profesionalismului asupra egomaniei, ori este victoria democraţiei asupra demnităţii artiştilor.Dacă nu cunoaşteţi trupa, dar v-au plăcut vreodată Oasis sau alte trupe similare, greu veţi găsi o ocazie mai bună pentru nostalgie decât acest film . Selecţia include şi noul film după un roman de Irvine Welsh, care a scris Trainspotting, Filth, cealaltă contribuţie din Anglia la mania anilor '90. Dar vremea aceea a trecut şi astăzi aceste excese nu mai sunt la modă - practic, s-ar putea spune că gustul pentru gesturi ostentativ sinucigaşe a fost lăsat în urmă
Apoi, filmul care a câştigat Oscarul pentru film străin, La grande bellezza. Această revizuire a unui film foarte lăudat al lui Felinni, La dolce vita, a fost ea însăşi foarte lăudată. Acum puteţi vedea o comedie absurdă italiană despre cum un bărbat realizează după o viaţă de lux şi promiscuitate că lumea în care trăieşte nu are nici un fel de înţelegere a nobilităţii şi nemuririi. Ştiu că pare a fi un fel de comedie de epigon, dar adevărul este că cere o reflecţie fără glume asupra fenomenului frumuseţii.
O temă asociată frumuseţii şi nobilităţii este justiţia şi asta ne duce la următorul film, poate cel mai interesant nou film din selecţie: Michael Kohlhaas, care îl are în rolul principal pe Mads Mikkelsen, acum faimos în America în rolul lui Hannibal, înainte ca Le Chiffre, tipul rău din Casino Royale. Actorul acesta arată exact de ce cruzimea şi curajul sunt atât de legate şi de asemenea de ce justiţia nu poate niciodată să depăşească cu totul barbarismul. Fiecare film al său ne reaminteşte de ce credem în justiţia divină sau posibilitatea păcii pe pământ... Povestea este luată dintr-o nuvelă de Kleist, care în vremea idealismului şi romantismului în Germania, era oarecum faimos. Bref, Kohlhaas este un fanatic al justiţiei într-o lume nedreaptă. Rămâne de decis dacă ideea de justiţie este compatibilă cu politica şi dacă cel mai bun lucru pentru om este să acţioneze de parcă ideea de justiţie este actualizată.
Cea mai surprinzătoare apariţie la festival, însă, un film vechi, Lawrence of Arabia, ales pentru a comemora moartea lui Peter O'Toole. Acesta este nu numai rolul cel mai bun al lui O'Toole, dar şi cel mai bun film al marelui regizor David Lean, un film despre legătura dintre divinitiate şi nobilitate, despre creaţia unei naţiuni, despre originile justiţiei deci, şi despre apoteoza omului care fondează politic Arabia. Găsiţi aici un eseu foarte bun despre film. Vă invit să îl urmăriţi - pe marele ecran este un spectacol cum rar avem ocazia să vedem.
Vineri am să scriu ceva mai serios, dar nu prea serios - singurul film nou de la acest festival care mă entuziasmează, Blind detective. Începe ca o comedie şi până la sfârşit nu mai este atât de amuzant... Este filmat superb--cameră, culori, costume, actori--şi poartă urmele unui maestru, Johnnie To, unul dintre regizorii mari de acţiune din Hong Kong şi cu siguranţă cel mai versatil, ale cărui capodopere includ romanţe, comice şi dramatice, filme de acţiune, cu detectivi sau poliţişti sau asasini sau triade (inclusiv două care ar putea fi numite echivalentul în Hong KOng al The Godfather), dar şi un film despre Judo, un fel de omagiu lui Kurosawa. Cineaştii din Hong Kong rar ajung la Bucureşti, îndeobşte sunt faimoşi la festivalele mari--Cannes, Veneţia, uneori Berlin, dar sunt singurii maeştrii din zilele noastre care atrag şi marele public, şi criticii.
De curând am scris despre un asemenea film superb, noul film al lui Wong Kar-Wai, The Grandmaster, dacă sunteţi interesaţi. Vi-l recomand din nou.