Frică şi mândrie: Grecia şi India, în exerciţiu comparativ pentru criza timpului prezent

Tensiunile zilelor noastre dintre funcţionarii europeni şi guvernul Tsipras de la Atena s-au îmbinat cu perplexitatea mass-media faţă de obsesia Greciei de a menţine cota ridicată a importurilor de armament, de altfel extrem de costisitoare.[1]

În acelaşi aprilie în care Alexis Tsipras îl vizita pe Vladimir Putin, premierul indian Narendra Modi poposea pe Champs Elisée pentru a schimba politeţuri cu François Hollande şi a parafa cumpărarea unui număr de 36 de avioane multirol Rafale.[2] Chiar dacă ambele naţiuni se zbat în neajunsuri economice şi scandaluri de corupţie, atenţia acordată apărării nu dă semne de scădere. Unde să fie explicaţia: în instituţii, poziţia geografică, temeri legate de vecini? Un exerciţiu comparativ poate că nu ar fi deloc nepotrivit.

Introducere

Dincolo de aventura lui Alexandru Macedon care a lansat un arc peste Eurasia prin intermediul elenismului sau a invaziei hunilor care au clătinat din temelii deopotrivă Imperiul Gupta cât şi pe cel Roman de Răsărit, Grecia şi cu India nu par să aibă extrem de multe lucruri în comun. Sigur, se poate argumenta că ambele sunt civilizaţii străvechi cu care începe însăşi memoria istorică şi adoraţia politeistă sau că ţărmurile lor colţuroase sunt scăldate de câte o mare (respectiv ocean). Şi ce-i cu asta? Există nenumărate alte locuri pe pământ cu trăsături similare celor de mai sus, fără de a trasa de aici un tabel comparativ pertinent.

Dacă facem un pas dincolo de evidenţă vom găsi însă o serie de puncte împărtăşite între cele două state-civilizaţii cu relevanţă pentru depănarea poveştii timpului nostru.

Pentru a putea schiţa un răspuns la întrebarea lansată la început de paragraf, argumentul prezent aici consideră că avem de-a face cu o combinaţie de frică şi mândrie determinate istorico-geografic şi transpuse la nivel instituţional.

Geografia ca experienţă

Predarea separată a istoriei şi geografiei în şcoală şi liceu, uneori fără nici cea mai mică legătură, întreţine impresia artificială că spaţiul şi timpul sunt de asemenea separate. Constatăm însă că spaţio-temporalitatea determină fiece acţiune, că nu poţi merge undeva fără a te întreba când şi până când va dura. Probabil că nu am mai vedea lucrurile astfel dacă ne-am gândi că geografia însăşi este tot o formă de istorie, un produs al temporalităţiià adică un cumul al interacţiunilor milenare dintre geologie, biologie şi meteorologie. Pământ, viaţă şi vreme.

În raport cu fiinţa umană spaţiul/distanţa dă seama de efortul cu care este investit un demers sau interacţiune.

Spaţiul personal al fiecăruia dintre el este cel mai la îndemână exemplu: pentru unii este de 10 cm, pentru alţii de 2 m şi diferenţiază culturile între ele. Avem oameni şi popoare foarte tactile care se manifestă foarte mult prin atingere şi, la antipod, oameni şi popoare pentru care confortul exclude contactul fizic.

Spaţiul este cel care organizează o experienţă şi care primeşte semnificaţii în urma unei experienţe (pădurea copilăriei, grădina bunicii, Arcul de Triumf şamd). Geografia rămâne deci albia prin care curge şuvoiul istoriei. Îi modelează trecerea tumultoasă şi se lasă modelată de evenimente la rându-i!

Un termen care indică spaţio-temporalitatea este cel de patrie. Pe lângă feminizarea substantivului masculin pater=tată, patria evocă deopotrivă un loc clar delimitat dar şi o descendenţă. Spre exemplu: a fi român înseamnă a te simţi legat/-ă de o comuniune etno-lingvistică aşezată în siajul carpato-danubiano-pontic. A fi maghiar, înseamnă a avea în minte imaginea unui popor venit şi provenit din mai multe triburi asiatice statornicite şi catolicizate în Câmpia Panonică undeva la anul 1000.

Per total deci, spaţiul reprezintă un organizator al experienţei umane.

Factorul psiho-spaţial

Spuneam că în şcoală istoria şi geografia se predau separat, la fel pare să se întâmplă şi cu psihologia şi percepţia mediului înconjurător. La început de secol XX (dacă nu chiar dinainte) geografia nu era decât parţial o ştiinţă naturală, geografii exersându-se deopotrivă în descrierea dezvoltării comunităţilor.[3]

Efortul de sinteză natural-uman s-a regăsit în geopolitică. Fără a fi vreo ştiinţă uniformă, geopolitologia îşi propunea să găsească corelaţii între biologic, teritoriu, dinamica socială şi politica internaţională.[4] Marginalizarea geopoliticii/-politologiei după 1945, după ce fusese asociată cu fascismul german şi cel nipon, face ca nume precum Isaiah Bowman, Ion Conea, Simion Mehedinţi să nu iasă din praful bibliotecii pentru a-şi ocupa locul meritat în curricula ştiinţelor despre om.

Reumanizarea geografiei are loc în interiorul academiei franceze (Henri Bergson, Fernand Braudel, Paul Virilio, Gilles Deleuze şamd) preluate şi peste Canalul Mânecii ori Atlantic de gânditori marxişti postbelici (Doreen Massey, John Agnew, David Harvey, Tim Creswell şamd).[5]

Nici aportul studiilor psihologice nu trebuie ignorat. În ultimii treizeci de ani, geografia behaviorală/comportamentală (behavioral geography) reface curiozitatea începutului de secol XX doar că drumul porneşte dinspre percepţia mentală către spaţialitate. Remarcabile aici sunt cercetările lui Reginald Golledge (1937-2007). După ce a orbit el înşusi în 1984, Golledge şi-a concentrat energiile spre găsirea acelor structuri din creier responsabile de orientarea în spaţiu.

Dacă luăm de bună literatura listată mai sus, atunci psiho-geografia redevină posibilă iar pledoaria sa ne poate ajuta să înţelegm profilul colectiv, harta mentală a unei comunităţi date. Cea mai mare comunitate închipuibilă, însumabilă prin trăsăturile sale comune este civilizaţia. Civilizaţiile înseamnă totalitatea creaţiilor materiale şi culturale născută în sânul unei populaţii din interacţiunea membrilor săi. Ele posedă fruntarii spirituale, morale, istorice şi, nu în ultimul rând, geografice.

Pentru cazul comparat al Greciei şi Indiei, ambele civilizaţii s-au născut pe un teritoriu accidentat (şi foarte vast- situaţia Asiei de Sud) legat de continent în nord şi de ape în sud. Specificul terenului a îngreunat unificarea autorităţii politice, pentru cea mai mare parte a timpului existând regate sau cetăţi-state cu întindere limitată. Uscatul nordic a adus probabilitatea; marea din sud posibilitatea. Din nord au venit succesiv noi şi noi invazii, obligând la sinteze culturale repetate. Spartanii, perşii, migratorii din perioada romană târzie// arienii, perşii, greco-macedonenii, hunii, afganii şi-au lăsat într-un fel sau alta amprenta. (Este drept că în ceea ce-i priveşte pe europeni renascentişti, aceştia au atins Asia de Sud nu din nord, ci prin regiunile de coastă).

Ambele civilizaţii au avut o relaţie specială cu arealul maritim. Grecii au colonizat bazinul mediteraneean şi Marea Neagră. La mii de kilometri distanţă, influenţa hinduismului şi budismului au iradiat până în Tibet, Asia de Sud coborând către Java, Japonia şi Coreea.

Un alt numitor comun interesant se referă la faptul că atât India cât şi Grecia au fost unificate de către instanţe străine. Helada este inclusă în sferă expansionistă a Romei după secolul I î.Cr. Răspândirea creştinismului se petrece concomitent cu transformarea Imperiului Roman de Răsărit în Bizanţ, prilej pentru o nouă afirmare a grecităţii (fără ca moştenirea latină să fie însă exclusă). După loviturile date Bizanţului în 1204 odată cu atacurile cruciaţilor apuseni, infiltrarea treptată a turcilor va culmina cu trecerea vechii capitale a lui Constantin cel Mare înspre Mahomed II. În Asia de Sud, marii moguli originari din Afganistan vor reuşi pe parcusul a două generaţii să înmănunchieze aproape întreg subcontinentul sub un singur sceptru. Oblăduit de cei mai mulţi dintre ei, islamul şi hinduismul intră în contact, sinteza cea mai strălucită în plan material fiind spectacolul arhitectonic al Taj Mahalului.

Compasul Islamului circumscrie într-un mod interesant evoluţia modernă a Greciei şi Turciei. Grecia se eliberează parţial de sub turci în urma războiului din 1815, urmând ca restul teritoriilor să fie readuse la patria-mamă după 1918/1920. India se eliberează de britanici în august 1947, momentul nefiind mai puţin dureros ca cel al Eladei. Ruptura Indiei prin formarea noului stat Pakistan a dus la nu mai puţin de patru războaie, ultimul cel din 1999 de pe dealul Kargil.

Pentru Atena, Turcia a devenit altul- duşmanul tradiţional; pentru New Delhi- Pakistanul.

Geopolitica neprietenoasă a vecinătăţii a creat elitelor conducătoare elene şi indiene sentimentul că trebuie să investească serios în apărare.

Un tabel întocmit de SIPRI lista Grecia pe locul 10 în topul importatorilor de armament în 1990 pentru a se ridica pe 6 in decada următoare. La rându-i India ţine de cel puţin câţiva ani capul de afiş cu o cotă de 14% din piaţa globală (trendul fiind ascedent între 2004-2008 cu 111%):

Sursa: George J. Gilboy, Eric Heginbotham, Chinese and Indian Strategic Behavior: Growing Power and Alarm, Cambridge University Press, 2012, p.167

Sursa: Siemon T. Wezeman and Pieter D. Wezeman, TRENDS IN INTERNATIONAL ARMS TRANSFERS 2013, SIPRI Fact Sheet, March 2014, p.2

De înţeles până la urmă, dar să fie actualele programe de înarmare greceşti şi indiene realmente justificate prin nevoia de apărare sau mai există şi alte cauze?

Pentru a putea răspunde trebuie să ne întoarcem la binomul de frică şi mândrie de la care pornisem.

Frică şi mândrie sau despre statul agraro-militarist

Geografia nu ne poate oferi în sine toate explicaţiile, dar psiho-geografia, reacţia mentală a individului la datele exterioare beneficiază de plusvaloare. Am văzut din rezumatul de mai sus că atât Grecia cât şi India moştenesc o amplă zestre culturală şi o aşezare în spaţiu care a invitat adesea la invazii străine. Pe cale de consecinţă comportamentul strategic al celor două ţări se lasă marcat de binomul frică şi mândrie! Lucrurile nu se opresc însă aici. Geografia a contribuit, chiar dacă doar parţial la dezvoltarea economică a celor două state moderne.

• În cazul grecesc teritoriul accident a inhibat formarea de capital. Să citim o analiză a Stratfor din noiembrie 2011:

„Cea mai serioasă consecinţă pe care o are geografia Greciei este lipsa generării de capital. Situată la o mai mare depărtare de circuitele globale decât orice altă ţară ce se consideră occidentală, Grecia se găseşte înconjurată de porturi greu accesibile, dintre care cele mai multe sunt protejate de munţi şi de stânci ce descind drept în mare. Combinat cu aspectul regionalizat al puterii politice pe care îl încurajează peisajul muntos, Grecia a fost o ţară care nu a distribuit eficient capitalul de-a lungul mileniilor.

Ţările care au o creştere economică slabă şi infrastructuri de coastă dezvoltate tind să distribuie bogăţiile inegal. Motivul este cât se poate de simplu: cele care au deschidere la capital construiesc şi controlează infrastructura vitală şi de aceea rezultatele se vădesc în viaţa publică şi individuală. În schimb, în ţările care importă capitalul, inechitatea e încă mai pronunţată, deoarece aceia care controlează afacerile şi industria aducătoare de bani decât cei ce stăpânesc infrastructura, care poate fi oricând naţionalizată, trebuie spus (industria şi afacerile se pot muta altundeva dacă sunt ameninţate cu naţionalizarea).” [6]

• În cazul indian largheţea teritoriului şi existenţa marilor câmpii cum este Punjabul au permis boom-ul demografic. Aici formarea îngreunată a capitalului modern se datorează parţial stăpânirii britanice  cât şi statului birocratic de după 1947 care nu favoriza iniţiativa particulară.

Cert este că ambele tablouri denotă o economie încă agrară, cu o industrie relativ slabă, lipsă de infrastructură şi cu mari decalaje sociale. De asemenea în ambele au cunoscut ample mişcări sociale, dacă nu chiar separatiste (rebeliunea maoistă din est, revolta sikhşilor din Punjab în 1980-1990, intifada din Kashmir 1989-1998 etc).

Pentru a putea răspunde provocărilor domestice şi exterioare, atât elitele elene cât şi cele indiene au văzut în importurile masive de armament o soluţie cu efect de balsam asupra orgoliului naţional. Frica a dat apă la moară extravaganţei, copil mândriei

Din păcate nici unii şi nici alţii nu au reuşit să edifice o industrie de armament proprie, autohtonă; una care să producă atât echipament dar şi să antreneze creşterea altor ramuri. Ceea ce a însemnat şi continue să însemne că achiziţiile mai au rolul de a compensa şi masca dependenţa în materie de securitate.

Studiul lui Christos Kollias demonstrează cum industria de apărare grecească nu a reuşit să angajeze decât un număr redus de oameni cu aport marginal la PIB[7] în timp ce Carnegie susţine că în pofida miliardelor cheltuite pe înarmare contribuţia Greciei la misiunile NATO în Afganistan sau la cele ale UE se păstrează neglijabilă, cele 500 de baze de pe teritoriul naţional nu sunt folosite la întreaga lor capacitate iar 79% din bugetul armatei merge pe salarii şi afaceri ale ofiţerimii.[8]

Nici indienii nu stau cu mult mai bine, în pofia impresiei ce ar putea să ne-o inducă cifrele. Bugetul său de aproximativ 38 mld$ destinat apărării nu se traduce într-o calitate corespunzătoare, rutina soldaţilor fiind ştampilată de lipsuri, tendinţe suicidare ori scandaluri de corupţie răsunătoare la nivel înalt.[9]

În concluzie atât Grecia cât şi India moderne încarnează ceea ce am putea numi state agraro-militariste (polemo-chtonice)¨ unde inechitatea şi inegalitatea de venituri, industrializarea modestă sunt subjugate imperativelor geopolitice. Securitatea bate prosperitatea!

În loc de concluzie

Purtăm hărţile în suflet, ca indivizi şi ca neamuri. Ceea ce pentru strămoşi era străbătut ca geografie, la urmaşii se cunoaşte ca istorie. Ceea ce pentru antemergători este o chestiune de destinaţie, prezentul şi-a asumă ca pe o chestiune de destin.

Prin cartografie existenţa se reduce la esenţă. Munţi, râuri, bogăţii subsolice, bătălii sau evenimente referenţiale închipuie semne convenţionale colorate.

O astfel de hartă mentală ce filtrează spaţiul prin filtrul psihicului colectiv aduce în balanţa comparaţiei India şi Grecia, două puncte de altfel extrem de diferite. Vedem cum predispoziţiile culturale sunt readuse în actualitate de provocările mediul secolului XXI, determinând obsesia înarmării. Militarismul excesiv, impus peste o economie încă agrară, slab industrializată nu armonizează securitatea cu prosperitatea, cu restul economiei. Statul agro-militar/ polemo-chtonic, după cum am convenit să-l numim aici seamănă Minotaurului sau zeului elefant Ganesh à creaturi bricolate din bucăţi şi condamnate la mari încercări. Probabil că nu degeaba fiecare dintre cele două panteonuri reţin câte o astfel de vieţuitoare mitică ce caută armonia cu sine şi cu ceilalţi.

Dacă India reprezintă o mare putere şi are o altă marjă de manevră pe tabla de şah a lumii, statul agro-militarist grec prejudiciază însăşi existenţa Uniunii Europene. Complicitatea companiilor de apărare şi a guvernelor occidentalilor împreună cu a eurocraţilor din Bruxelles de a vinde echipamente scumpe Atenei, în condiţiile în care datoriile acesteia destabilizează zona euro ar putea avea consecinţe incalculabile şi s-ar putea să nu se mai găsească vreun fir al Ariadnei călăuzitor.

[1] Helena Smith, German ’hypocrisy’ over Greek military spending has critics up in arms, The Guardian, 19 April 2012. Greece tops European arms importer ranks, Ekathimerini, 10 June 2015

[3] La începutul anilor 1900, D. G. Hogarth ajungea chiar să afirme că geografia americană tinde să fie anexată de botanică ori psihologie şi zăbovea asupra unor consideraţii metodologice despre modul cum poate fi combinată ştiinţa geografică cu alte domenii de studiu. D. G. Hogarth, Geography, The Scientific Monthly, Vol. 13, No. 4 (Oct., 1921), pp. 322-327

[4] Preiau distinţia operată de Adrian Corobană între geopolitică- practică şi geopolitologie- ştiinţă. Adrian Corobană, Geopolitician sau geopolitolog?, Blog, 1 Noiembrie 2014, http://corobana.ro/geopolitician-sau-geopolitolog/

[5] Tim Cresswell, In Place/Out of Place: Geography, Ideology, and Transgression, Univ Of Minnesota Press, 1996. Doreen Massey, For space, SAGE Publications, 2005/2007/2008

[6] The Geopolitics of Greece: A Sea at its Heart, Stratfor, November 21, 2011

[7] Christos G. Kollias, THE ECONOMIC EFFECTS OF INDIGENOUS ARMS PRODUCTION IN GREECE, «SPOUDAI», Vol. 43, No 2, University of Piraeus, pp.155-167

[8] Judy Dempsey, EU and NATO look at Greece’s pampered armed forces, August 27, 2012, 

[9] Stephen P. Cohen, Sunil Dasgupta, Arming without Aiming , The Brookings Institution, Washington, 2010. Nirbhay Sharma, The Indigenisation of India's Defence Industry, OBSERVER RESEARCH FOUNDATION, VOLUME 1 ISSUE 12 APRIL 2013. Silviu Petre, India şi eterna reformă a industriei de apărare, CSEEA, 28 aprilie, 2013.  Sadhavi Chauhan, Revisiting Higher Defence  Management in India, National Institute of Advanced Studies in India, August 2014

¨ Cuvânt format prin compunea lui polemos=conflict şi chtonos= pământ