Despre (in)utilitatea istoriei

De câteva zile, zvonistica legată de intenţia Ministrului Educaţiei, dl Adrian Curaj, de a scurta şi mai mult numărul de ore de istorie din curriculă a stârnit o seamă de reacţii pasionante.

Chestiunea nu este un amănunt nesemnificativ, din moment ce s-ar putea să nu fie vorba despre o iniţiativă personală, capricioasă, ci expresia unui trend mult mai amplu. Altfel spus, materiile de studii sunt la rândul lor plastice şi se schimbă odată cu ritmicităţile şcolii şi ale societăţii. Ştiinţa însăsi, deşi caută adevăruri eterne, nu are nici ea o fizionomie fixată în timp. Să ne gândim la alchimia din Evul Mediu, care a fost înlocuită - odată cu un Francis Bacon, Descartes şi Newton - cu matematica, fizica şi chimia moderne.

Sociologia s-a născut undeva la mijlocul secolului XIX ca un obiect de studiu şi schimbare a societăţii - prin eforturile unui Auguste Compte, Emile Durkheim şamd. Psihologia s-a rupt de filosofie dezvoltându-şi o metodologie proprie cu misiune terapeutică. Primele catedre de ştiinţă politică au început să se consolideze şi ele pe undeva pe la începutul secolului XX.

Geografia, care astăzi ne este predată în şcoli după principiul ŢOMAPAN (vă mai amintiţi jocul acela unde trebuia să numeşti: ţări, oraşe, munţi, ape, animale, flori etc), nu a avut bună vreme un loc fixat între ştiinţele naturale şi cele sociale. Aşa se face că, într-un articol de la finele decadei 1890, antropologul german Franz Boas vorbea despre geografie mai mult ca despre o platformă interdisciplinară decât ca o metodă cu contururi clare, de sine stătătoare.(Franz Boas, The Study of Geography, Science, Vol. 9, No. 210 (Feb. 11, 1887), pp. 137-141, esp. p.138)

În corelaţie cu asemenea schimbări, nici lucrurile ce se predau copiilor de-a lungul secolelor nu erau date pentru totdeauna, für ewige - cum ar spunea neamţul. Ne putem doar imagina cum va arăta învăţământul, manualele sau materiile predate prin 2100!

Acum, cu privire la soarta istoriei în şcoala românească (sau mai bine zis la învăţământul preuniversitar) nu pot să ocolesc o notă personală. Ţin minte cum pasiunea pentru istorie a început să crească în mine (precum o voluptate, în cuvintele lui Camil Petrescu) undeva după clasa a VI-a, graţie unui profesor, Dragoş Ghinea, ce a jucat rolul de prim-mentor. Pe atunci, în mine se dădea o luptă între nou descoperita istorie şi biologia care mă acaparase cu vreo câţiva ani înainte şi care credeam că îmi va trasa viitorul (deşi nu eram sigur dacă voi fi explorator, medic sau ceva pe-acolo). Istoria va avea câstig de cauză, învingând la puncte biologia (care nu va fi izgonită, totuşi, din mintea şi sufletul meu), dar raportul meu cu Ea nu va fi unul uşor. Aceasta deoarece la liceu am nimerit la real, la Mate-Info. Era parţial şi o decizie personală (credeam că la uman va fi mai greu decât în realitate iar mie nu-mi plăcuse niciodată să muncesc prea mult) şi parţial o chestiune de reputaţie: Umanul era văzut ca ceva mult mai slab decât Realul; de aceea, pentru cei care voiau să-şi ofere o educaţie superior-calitativă şi să-şi maximizeze şansele de reuşită în viaţă, nu ar mai fi trebuit să fie dileme în alegere. Acolo, la clasele de real, deşi am legat cele mai trainice prietenii, m-am trezit - cel puţin la domeniile profilului - undeva pe la coada clasei. Notele mele redau un tablou contrastant: dacă în dreptul Limbii Române, Istoriei, Geografiei se vedea 9-10, la Matematică, Informatică, Chimie, Fizică ele păreau scor de joc la table: 6-6.

Câştigarea unei olimpiade în clasa a XI-a i-a convins pe părinţii mei de adevărata vocaţie, aşa că pe a XII-a o voi fi terminat la ştiinţele sociale. Cu toate că am reuşit să mă mut, relaţia mea sufletească cu Istoria nu avea să fie una neapărat lină. Mai bine zis, mă simţeam în continuare vinovat, mă simţeam înfrânt. Ca un om care plecase din linia întâi a frontului, deoarece nu făcea faţă, şi se retrăsese undeva în linie a II-a sau chiar în rezervă pe motive de invaliditate. Cartea lui Isaiah Berlin - „Adevăratul studiu al omenirii” - ce mi-a picat în mână tot în clasa a XII-a venea să îmi cimenteze suplimentar angoasele lăuntrice. Acolo, Berlin (nu mai ţin minte dacă îşi exprima părerea proprie sau cita pe altcineva) afirma că ştiinţa istoriei nu are un Newton, un Einstein al ei, aşa cum s-a întâmplat cu parcursul stelar al fizicii moderne. Ideea că vocaţia mea mă situa într-un fel de Divizie B nu era uşor de suportat.

După terminarea BAC-ului şi absolvirea liceului, canalizarea spre ştiinţele politice a lăsat sau ar fi trebuit să lase în urmă neîmplinirile anilor adolescentini. Eliberat de obligativitatea vectorilor, algoritmilor şi integralelor, mă puteam dedica în voie plonjării în universul socio-umanelor. Însă aici aveam să observ o altă problemă privind raportarea la Istorie. Desigur, datorez foarte mult profesorilor şi cunoştinţelor primite în facultate şi master.

Astfel, deşi istoriografia beneficia de o anumită stimă, totuşi ea nu era privită operaţional, ca un instrument care te ajută să înţelegi fenomenele, ci mai degrabă ca un bibelou de porţelan care trebuie admirat de la o distanţă sigură pentru a nu fi spart de vreo atingere neglijentă. Ba mai mult decât atât, impresia nu este doar la nivel teoretic, discursiv, ci ţine de o anumite subdiviziune a muncii în interiorul ştiinţelor socio-umane. Spre exemplu, mă uitam cum la BCU - Biblioteca Centrală Universitară cărţi de istorie recentă, despre (să zicem) partide politice sau biografii de-ale lui Winston Churchill, erau trecute la rubrica ştiinţe politice, iar evenimentele mai vechi la rubrica istorie. Mai mult decât atât, am văzut că se poate constata o diferenţă de gândire între absolvenţii de istorie şi cei de sociologie/ştiinţe politice/relaţii internaţionale. Sigur, fiecare punct de vedere are meritele sale, privirea realităţii cu alte lentile şi un dialog onest intre disciplinele-surori nu pot fi decât fertile. Altminteri, fiecare din ele ajunge să se închisteze. Ex: cei care au terminat Istoria văd copacii, dar refuză să conceapă pădurea/ adică se concentrează pe singular şi nu vor să observe tipare, repetiţii, de aceea şi resping teoria. Noi, cei care am terminat Ştiinţele Politice, putem cădea în altă meteahnăà  vedem pădurea, ni se pare cât de evidentă („ce naiba, uite-o că e acolo!”) dar uităm că, de fapt, copacii sunt foarte diferiţi unii de alţi. Spre exemplu, arborii puşi de-o parte şi de alta unui bulevard nu reprezintă o pădure, chiar dacă ne uităm de sus, deoarece nu au crescut in mod natural, spontan şi compact, ci se datorează mâinii omului.

Am făcut divagaţiile de mai sus nu pentru a acuza ori jigni pe cineva, ci pentru a expune o stare de fapt aşa cum o văd.

Chiar dacă ne declarăm adesea ataşamentul faţă de tradiţie şi ne aratăm indignaţi de dorinţa unora şi a altora de a elimina studiul identităţii şi trecutului colectiv, mai aproape de adevăr ar fi să spunem că îi acordăm istoriei o prea mare atenţie. Poate unor stereotipii, unor mituri, dar nu adevărului istoric.

În continuare, pentru a rămâne fidel titlului articolului, voi prezenta o pledoarie în câteva puncte despre necesitatea studiului istoriei precum şi a pericolelor ce derivă dintr-o înţelegere greşită a muzei Clio:

I. S-a spus de atâtea ori, până ce a devenit clişeu, că:  „un popor care nu-şi cunoaşte istoria este un popor mort”; că avem nevoie „de trecut pentru a înţelege prezentul şi a clădi viitorul” şamd.

Aşa o fi. Aşa şi este, dar până la un punct. Eu spun că avem nevoie să studiem istoria tocmai pentru a ne elibera de trecut! Corelativ cu paragraful de mai sus, cunoaştem adesea faptele revolute după ureche, luate din zvonuri, website-uri conspiraţioniste, şi le transmitem din gură în gură şi din generaţie în generaţie până nu mai distingem fapticul de imaginar. Clioalfabetizarea noastră, adică lectură atentă a celor întâmplate, ne-ar ajuta să scăpăm de iluzii, uri preluate prin mimetism sau idoli căţăraţi nu pe socluri de marmură ci pe grămezi de praf înecăcios.

- Ex.: Să zicem, Doamne fereşte, că mai explodează vreun combinat pe Tisa şi deversările de toxine ameninţă să ajungă în Dunăre şi să afecteze ambele maluri româno-maghiare. Ce facem? Aducem o echipă de istorici ca să determinăm dacă Gelu a fost înainte de Gyula sau una de ingineri chimişti ca să rezolve drama ecologică în cel mai scurt timp?

II. Trebuie să studiem istoria pentru a învăţa să trăim cu trecutul!

Suntem tentati să credem că obsesia pentru istorie denotă o problemă psihologică de nivel colectiv. <Ce-a fost a fost, lumea s-a schimbat. Haide să păşim în prezentul secolului XXI.>

Dar în acelaşi timp ne mirăm de cum pot trăi unii oameni sau unele comunităţi din România sau de aiurea fără alfabetizare, curent, infrastructură, în condiţii ce par de neînchipuit cetăţeanului mediu-statistic din emisfera industrializată a mapamondului. De ce este aşa? Pentru că trecutul este lângă noi. El nu ne-a părăsit niciodată. Elemente ale Antichităţii şi Evului Mediu rămân lângă noi într-un fel sau altul. Îmi spuneam la un moment dat că astăzi, odată cu globalizarea şi multitudinea informaţiilor pe care le primim la viteza digitală, putem trage două concluzii opuse:

• una optimistă: când vedem umanitatea întinsă pe toate meridianele în multicoloritul diversităţii, putem în sfârşit sărbători nuanţele unei singure umanităţi/ umanităţii întregite;
• alta pesimistă: că globalizarea ne arată că am încetat să mai fim una şi aceeaşi specie. Decât poate cu numele. Când compari standardele de viaţă şi stilurile de viaţă ale membrilor homo sapiens de la un pol la celălalt, te întrebi ce mai avem în comun unii cu alţii?! Pigmei vânători de 1,4 m şi baschetbalişti de 2,2 m, canibali si vegani, analfabeţi şi premianţi Nobel nu mai alcătuiesc o singură stirpe, ci un inventar al posibilului.

Aşadar, muza Clio ne poate oferi un manual comparativ pe care să-l utilizăm în universul globalizant în relaţiile cu alte civilizaţii.

III. Trebuie să studiem istoria pentru a putea supravieţui trecutului!

Punctul acesta de pledoarie se trage din cel anterior. Cum spuneam, trecutul nu este doar un snop de idei de care putem sau nu ţine seama. El este aici şi faptic. Să luăm de exemplu clădirile Bucureştiului, fie că este vorba despre case interbelice în paragină sau de blocurile comuniste. (în locul capitalei puteţi pune orice alt oraş). Nu putem să le ignorăm deoarece trecem pe lângă ele, locuim sub sau în apropierea lor. Pentru a le putea repara, restaura sau chiar dărâma (după caz), se cere să cunoaştem cronologia lor singurală, filosofia arhitecturală de la care au pornit. Şi nu trebuie să căutăm exemple mai departe de drama din Clubul Colectiv, petrecută la finele lui octombrie 2015. Vorbim despre o hală comunistă refuncţionalizată ca local de noapte. Faptul că locul respectiv nu avea decât o singură uşă ne poate face să ne întrebăm dacă aceeaşi lipsă de prevedere nu i-a ghidat pe constructorii fabricii Pionierul înainte de 1989 (http://www.prosport.ro/sport-life/special/era-colectiv-bomba-chimica-raspunsul-managerului-unui-club-arte-martiale-cladire-mult-putin-intr-adevar-poti-spui-peretii-impregnati-solvent-fac-afaceri-fabrica-mortii-14875652), iar greşeala lor a fost decondată la 25 de ani de la Revoluţie. Totodată, amploarea incendiului a reaprins discuţia despre numărul de bombe cu ceas pe care le ascunde în realitate Bucureştiului..

Alt exemplu: vrem să ridicăm un complex de blocuri peste o pădure unde trăiesc specii rare care ar fi puse în pericol. Cunoaşterea istoriei botanice, pedologice a zonei respective ne-ar putea ghida mai bine acţiunile. (à vedeţi ca nu mai vorbesc despre istoriografie ca o ştiinţă umanistă, ci fac un apel interdisciplinar, la cunoaşterea trecutului cu ajutorul tuturor ştiinţelor: arhitectură, biologie, geoologie şamd)

IV. Avem nevoie de studiul istoriei pentru a opri timpul în loc!

Cred că cei mai mulţi dintre noi ar fi de acord că singura constantă este schimbarea. Sunt clipe când ne dorim altceva-ul şi locuri în care vrem să păstrăm cât mai mult timp parametrii de stare ai unui sentiment, ai unui obiect, ai propriei vitalităţi, ai unei situaţii sau epoci. Adesea, încetinerea schimbării nu se poate întâmpla dacă nu ştim de unde venim şi unde ne îndreptăm.

• Exemplul 1.: s-a crezut, imediat după 1990, că alegerile libere cu candidaţi diferiţi şi piaţa liberă vor duce repede societăţile tocmai ieşite din comunism spre prosperitatea durabilă a lumii occidentale. De aici o serie de măsuri greşite, pripite, neadecvate contextului. Ştim acum că privatizările frenetice nu au dus la înteţirea iniţiativei private, la accentuarea spiritului antreprenorial, ci la cleptocraţie. Pe locul partidului-stat monolit, bogăţia publică a ajuns în mâinile unei elite manageriale care avea deja pârghiile puterii şi meşteşugul negoţului, aceştia transformându-se în oligarhii zilelor noastre.  Poate că dacă organismele financiare internaţionale şi politicienii est-europeni aleşi democratic şi-ar fi amintit dictumul lui Baruch Spinoza, gânditorul olandez de secol XVII lucrurile ar fi evoluat altfel: „dacă elimini tiranul dintr-o tiranie, nu rezultă imediat republica ci chipul schimonisit al societăţii.”
• Exemplul 2.: am auzit pe mai mulţi spunând că nimeni nu a prevăzut Primăvara Arabă. Fals. Pe lângă numeroase rapoarte care detaliau problemele ce rezultau de pe urma creşterii democratice şi a şomajului din MENA, se pot lista analize cu potenţial profetic. Una dintre acestea aparţine matematicianului devenit istoric Peter Turchin. Observând dinamicile societăţilor agrare, Turchin îşi îndreaptă lentilele analizei  spre Arabia Saudită. Articolul său este din 2007. După ce argumentează că statul saudit poate fi considerat a fi unul agrar, Turchin lasă să se înţeleagă că dacă regimul de la Ryiadh nu va rezolva problemele financiare şi şomajul din rândul populaţiei sale în expansiune, se va confrunta cu revolte stradale majore. Orizontul de timp prevestit: 2005-2015 (Turchin, P. (2007) "Scientific Prediction in Historical Sociology: Ibn Khaldun meets Al Saud" In: History & Mathematics: Historical Dynamics and Development of Complex Societies. Moscow). Este drept, Primăvara Arabă a avut loc mai degrabă în nordul Africii undeva spre finele intervalului de mai sus: 2011. Dar concluzia respectă marja statistică. Turchin a intuit corect megatedinţele. Poate dacă dictatorii din Africa de Nord ar fi făcut reformele cerute de indicatorii socio-demografici, ar fi evitat instabilitatea ce a rezultat acum patru ani. Dacă nu din motive umanitare, atunci din interesul de a-şi conserva domnia, adică de a opri timpul/prelungi propria epocă.

V. Avem nevoie de istorie pentru a scăpa de povara prezentului!

Cu acest din urmă punct, argumentul împlineşte un traseu circular şi exprimă, ca şi punctul I o necesitate terapeutică. Dacă primul argument al studiului istoriografiei se adresa fiinţei noastre colectiveà trebuie să studiem ce a fost înaintea noastră pentru a ne elibera de prejudecăţi, de scheme impuse de alţii, acum ne adresăm Eului singular. Vine un moment în viaţă când simţi nevoia de a pleca de acasă, de a-ţi lua concediu de presiunea prezentului. Astfel  privită, istoria  nu mai este  magister vitae, nu mai este  un manual de prescripţii, ci poate fi studiată ca o operă de artă. (Doar nu te duci la un muzeu de pictură pentru a deveni tu însuţi pictor sau la Operă deoarece vrei să decii pianist, o faci pentru a împlini  nevoia de frumos). Poate că argumentul meu va părea trivial, însă a nu se uita că multe din lucrurile pe care le facem au resorturi psihologice. De multe ori avem nevoie de stimulente pentru a da sens vieţii, a ne impune o stare ori a scăpa de alta. Dacă nu ar fi aşa, atunci nu s-ar fi dezvoltat la nivel global o industrie a entertainmentului şi nici companiile farmaceutice nu ar plasa în vitrine atâtea anti-depresive. Mulţi oameni nu s-ar apuca de fumat, nici nu şi-ar îneca amarul în alcool dacă ar putea suporta abisul propriei minţi. Acestea fiind spuse, de ce nu ar lua Istoria locul altor medicamente?!