Comunismul de ieri, oglinda lumii de azi

SUCCES Spectacolul „Mobilă şi durere“, după textul lui Teodor Mazilu, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, o comedie scrisă în perioada comunistă şi reinterpretată pentru publicul de azi, este una dintre cele trei montări nominalizate la Gala Premiilor UNITER, la categoria „Cel mai bun spectacol“

În seria cercetărilor teatrale realizate de Victor Ioan Frunză şi trupa lui la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ – cercetări pe care le urmăresc încă de când au început, cu „Furtuna“, acum câţiva ani buni –, cea mai nouă premieră, „Mobilă şi durere“, după textul lui Teodor Mazilu, propune o reinterpretare a unei piese scrise în perioada comunistă şi completează astfel un program divers. Dincolo de faptul că oferă spectacole „pentru comunitate“, aşa cum declară în interviuri, Victor Ioan Frunză face şi cercetare, iar grupul pe care l-a creat, cu care alege textele în mod democratic, este un fenomen unic în teatrul românesc.

Scrisă în perioada comunistă, în care Teodor Mazilu strecura „şopârle“ în text şi încerca subminarea regimului, dincolo de comicul savuros al replicilor, „Mobilă şi durere“ poate părea o piesă uşor depăşită. Trăim într-o epocă în care adevărurile de acest gen se spun fără perdea, în care subtilităţile sunt aproape desuete şi în care cam tot ce ţine de perioada comunistă s-a spus în o mie de feluri. Aşadar, dincolo de o perspectivă uşor nostalgică, de un umor simpatic, tocmai pentru că nu seamănă deloc cu umorul lumii noastre, dincolo de o încercare de restituire culturală, „Mobilă şi durere“ nu pare a lăsa loc de prea mult. Însă ceea ce propune Victor Ioan Frunză, împreună cu scenografa Adriana Grand şi alături de distribuţia din care fac parte Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu, Sorin Miron, Andrei Huţuleac, Adrian Nicolae şi George Costin este mult mai mult. Este o rescriere în cheie contemporană a textului lui Mazilu. O rescriere inteligentă şi în spiritul umorului lui Teodor Mazilu, Victor Ioan Frunză scoţând piesa şi subiectul ei din lumea comunismului şi plasându-le într-o democraţie actuală, în care vechile „şopârle“ îşi schimbă sensul, dar îşi păstrează ascuţimea şi comicul acid.

„Eleganţa“ Epocii de Aur

Adriana Grand creează pe mica scenă de la Centrul „Nicolae Bălcescu“ un univers miniatural, care păstrează şi exploatează diverse date dintr-o realitate pe care acum o descoperi în muzee şi prin diverse apartamente din provincie, unde IKEA n-a pătruns încă, de la mobila stil „Primăvara“, la covorul persian tipic, la „eleganţa“ vestimentară din Epoca de Aur. Fiecare imagine păstrează în acelaşi timp o notă de nostalgie, fiind însă şi o privire distanţată asupra acelei nostalgii. Scris cu litere mari sus, deasupra unei biblioteci preacunoscute celor care au copilărit în apartamente de bloc comuniste, „Avântul Mobilei“ e sloganul care domină scena. Şi în spatele fiecărei uşiţe de dulap, al fiecărui sertar, Adriana Grand ascunde o lume. Se deschid uşile „vitrinei“ şi se întrezăreşte astfel o pânză pe care e desenat în miniatură un câmp cu stâlpi de electricitate – îndemn spre „noi orizonturi“ –, prin uşile bibliotecii se intră şi se iese dinspre o lume spre alta, fiecare dulăpior e un spaţiu înghesuit, în care oamenii trăiesc, lucrează, iubesc şi visează. Iar „comunismul“, aşa cum apare în acest spectacol, nu este legat nici pe departe de un timp şi de o epocă anume. Dimpotrivă, datele acelui timp sunt extinse ironic la o lume în care trăim şi în care spaţiile interioare sunt construite pe respectivul calapod – strâmt şi îngust.

De la prima scenă, în care Sile, şeful fabricii de mobilă (George Costin), interpretează asumat parodic disperarea că fabrica a mers bine în lipsa lui şi suferă sincer pentru că s-au primit scrisori de felicitare pentru calitatea produselor livrate, şi până la final, când surpriza petrecerii este o moarte dorită şi aşteptată, umorul negru funcţionează impecabil. Distribuind în diverse roluri actori departe de vârsta personajelor indicată de text, aşa cum e în primul rând cazul lui Paul, bătrânul interpretat de Sorin Miron, Victor Ioan Frunză se desparte de interpretări consacrate ale textului, accentuând sensul profund al acestuia, pe care-l redimensionează. Nu despre felul cum nu se muncea în perioada comunistă e vorba, nici despre felul cum amanta şefului ajunge soţia rivalului, şeful celeilalte fabrici, mai mare şi mai bătrân, nici despre impostura comunistă, nici despre minciună, ci despre aceste structuri-calapod umane care există în acest loc şi în acest spaţiu şi încă funcţionează perfect, deşi timpul şi timpurile s-au schimbat, deşi pe masă nu mai sunt milieuri de macrameu, deşi în vitrină nu mai sunt bibelouri şi icrele negre sunt la liber.

Lecţie de snobism

Spectacolul lui Victor Ioan Frunză surprinde esenţa unei societăţi şi merge până la structurile umane care generează această societate, dincolo de timpul în care ea există. Aceste uşi prin care circulă personajele dinspre o lume spre alta sugerează o legătură subtilă. Femeia care îşi doreşte să parvină, Lizica, interpretată de Nicoleta Hâncu, atât de rafinată în lipsa ei de rafinament, păstrează o doză mare din nefericirea femeii măritate (de dragul carierei) cu bărbatul bătrân şi nepotrivit, din orice timp şi orice spaţiu. Nimic comic, doar un amestec de tragic şi amar în felul în care Sorin Miron, în rolul soţului, se chinuieşte să fie tânăr, ca un Serebreakov mult mai vulgar.

Cuplul Sile – Melania (George Costin – Mihaela Velicu) redă nucleul unei societăţi „în evoluţie“, iar pe de altă parte, este cel mai frumos termometru al snobismului, construit pe o scenă. Lor li se adaugă interpretarea extrem de nuanţată a lui Adrian Nicolae în Gore, sluga şefului şi fostul iubit al Melaniei. Urecheatul, întruchiparea şmecherului cu fiţe şi succes la femei este interpretat de Andrei Huţuleac, într-o cheie care-i vine mănuşă: uşor detaşat, uşor blazat, indiferent şi dispreţuitor şi hedonist. E o lecţie de snobism care surprinde perfect esenţa unei lumi a cărei măsură o dă azi televizorul, care-ţi arată cum să te porţi în societate când nu ştii nimic, cum să cucereşti lumea, când nu poţi nimic, cum să câştigi totul, când nu ai nimic.

Comedie pe care o savurezi cu poftă, spectacolul de la Centrul „Nicolae Bălcescu“ din strada 11 iunie are şi meritul de a fi o lecţie de cultură şi de istorie, subtil servită. ;

„Mobilă şi durere“, de Teodor Mazilu

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“

Regia: Victor Ioan Frunză

Scenografia şi costumele: Adriana Grand

Distribuţia: George Costin, Adrian Nicolae, Andrei Huţuleac, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu