Ceva despre agentul de influenţă SUA
0Prin 1992, toamna, la Bulina Roşie, veneau timizi, la peţit, mari politicieni. Şi cum veneau, cu secretari sau secretare, cu genţi burduşite de hârtii, erau cazaţi mai întâi în Hală. Imediat, puneau mâna la ochi sau la nas. Printre degete aruncau priviri reci, argintii, de mercur.
O sută de duhori, care mai de care mai subtile, îşi împleteau fuioarele, pornind pe sub mesele cu mii de chiştoace. Se aburcau cu multă vitalitate pe pereţii zgrunţuroşi. Erau doar semne ale unei puteri invizibile, care metamorfoza plăcut adevărul. Adevărul nu era binele, nu era răul. Nu mai era aşa simplu şi crud, ca-n comunism. Puiandrii acelei puteri scoteau capul, ca şi noi, plini de curiozitate, pe uşa ce da în Hol.
De două-trei ori pe zi, Cristoiu mărşăluia pe acolo, cu tot cu gărzi, spre veceu. Toţi simţeam în aer o presiune ciudată. Aşteptam întâmplările magnifice să ne întâmpine. Ele urmau să clatine din ţâţâni stâlpii butucănoşi ai acelui stabiliment. Înăuntru, clocea metamorfoza zilei. Pură! Nici un comentariu.
Ştire nudă, cheală, fund, piept plat. Titlu zgomotos, după un supratitlu poate obrăznicuţ. Acolo, pe mesele late, pline de scrilejituri, îmi închipuiam că fusese sfâşiat, altădată, de uneltele propagandei, adevărul gol-goluţ. Cu toţi puii lui fragezi din anii '70. Fusese rupt în bucăţi, sfâşiat cu mici ritualuri păgâne. Şi meditaţie transcendentală, doar un strop, la urmă. Scrisul la ziar mai păstra mistica acelui ceremonial. O putoare de rinocer absurd (vezi aici Ionesco puţin!), ars cu fierul roşu pe burta plină de jeg, de negi, bântuia în pustiul Casei Scânteii. Bulina Roşie îşi odrăslea puii ei plini de vitalitate, într-un culcuş din Casa Presei Libere acum.
Sigur, după ora trei după-amiaza, o dată măcar, ţâşnea din cotloanele casei o nelinişte ciudată. Ea alimenta nu ştiu cum instinctul Fanteziei. Atunci, Sorin Roşca-Stănescu striga: „Băi! Cristoiu a ieşit la pişat! Şi-a terminat editorialul." Toţi ne buluceam înspre Hol. Holul se lungea nefiresc. Peste capetele noastre - O, capete frumoase şi pure, cum vă văd în amintire! Cum vă rostogoliţi de atunci în troaca vremii! -, alte capete subţiri se legănau, în stânga şi în dreapta, cu mare nedumerire. Era un moment al unei dulci fraternităţi, care creştea printre şerpişori de fum de ţigară. Sorin Roşca-Stănescu, pe atunci, emana puterea misterioasă a unui şef de cuib. Totdeauna mi-l închipuiam cu un pistol la şold.
Ştia bine cum să aşeze entuziasmul fiecărui camarad în poziţie de foc. Ni-l înşfăca de după ceafă doar cu două degete. Ca pe o şopârlă. Cu acelaşi stil puternic, lui Cristoiu, îi trăgea peste blugi, un pulover. Era la modă puloverul, sau nu ştiu ce să spun. Doar nu fusese în 21 decembrie, la Baricadă, nici nu fusese pus de Iliescu în Guvern. Puloverul era ceva, aşa, o împletitură groasă de urzici, cu sens hermesian. Signor Petre Roman, cu păr negru, necănit pe atunci, răsfrânt încă pe gâtul ars de-un soare mediteranean, l-a propus doar lumii întregi, la televizor. Ca semn al revoltei unei tinere stângi, şcolite la Bucureşti. Iar peste pulover, cele două degete ale lui Sorin Roşca Stănescu plasau pe ascuns, în invizibil, o salopetă de ceremonial militar.
De mareşal din Gogol şi, nu ştiu de ce, gonflabilă. Doar un mareşal din Gogol îl făcea aşa curajos. O, cum înfigea Cristoiu condeiul, cu mişcări bine ticluite, de spadasin, de lăncier, în ciupercile pline de zeamă ale zilei. În râtani, după aceea, în şobolanii KGB ai democraţiei.
Au fost zile pline de fantezie şi melancolie la „Evenimentul Zilei"! Eram liberi. În Natură. O nouă natură, bineînţeles, galbenă, de ziar. Ştiri şi stiruleţe ţâşneau peste tot cu plesnet umed. Se lipeau suav de lucruri sau de feţele oamenilor. Substanţa lor de primate uneori sufoca aerul acelei libertăţi. Mormoloci cu pieliţe de pui, căzuţi din furtunile zilei, rinoceri politici, sociali. Doar din mâzgă şi ură, cu aventuri ce trosneau, împletindu-se în aer după o altă natură. O natură socială, ceva ultraliberal. Deloc sex. Cristoiu se temea, pur şi simplu, să dea drumul sexului în lume. Au făcut-o repede tinerii lui ucenici, pentru care politica aceea de Hieronymus Bosch a ziarelor, una pură, melancolică, urma să moară repede. Singură. Eram în plin manierism. În avangardă.
Ei bine, atunci, într-o seară, a venit Băsescu. Era singur. Mergea, cum se merge la sigur, pe o singură dungă. Capul şi-l ţinea, cumva, înclinat. Gestul rafina o atitudine de militar şi de pustnic. Era şi el un manierist. Un avangardist al politicii pure. Dure de fapt. Însă nimeni nu aflase de el. Acest stil, ascuns atunci, trebuia promovat. Pe sub meşa lui, curgea un fir pur de sudoare. Ascundea ceva totuşi, pornind de la frunte.Osul tare al frunţii dialoga ciudat cu pieptul micuţ. Cămaşa umedă, fleaşcă între umeri, ni-l sculpta ca pe un erou plin de candoare. Omul era şubred. Trebuia să se odihnească în acei tulburi ani. Şi să fie tare la urmă.
Bineînţeles, avea o sticlă plină de aşchii diamantine. Pur şi simplu mă lua cu frica când intra în acţiune cu ea. Câte un pumn de aşchii îi contorsiona gâtul, care, la rândul lui, îi scutura furtunos faţa plină de unghiuri, ochii plini de dulci lacrimi. Doar fruntea se înclina candid spre un umăr. Poate indica o christică rană sub bumbacul scumpei cămăşi. Comunica în gesturi. Deja avansa în codul Modigliani. Nu am verificat niciodată mesajele lui cum s-au suprapus cu cele atât de profunde - şi dureroase, vreau să mai spun! - ale acelui pictor modern occidental.
Clar, omul tânjea după ascultare şi afecţiune. Ziariştii, băieţii frumoşi şi deştepţi ai lui Cristoiu, îl încolţiseră bine. Acum ştiu de ce erau deştepţi. La Politică, în secţia cea mai numeroasă, se infiltrase temeinic omul de la SRI. Cei de la Serviciile Speciale ale Armatei şi Poliţiei optaseră, cred, pentru Secţia Servicii Secrete. Câtă candoare avea umorul lui Cristoiu când boteza, plin de entuziasm, ca un adolescent, noile firide ale acelui Labirint al Bulinei. Tinerii, astfel camuflaţi, au crescut, între timp. Sunt vajnicii jurnalişti la multe televiziuni. Au condus campanii prezidenţiale, şi la PSD, şi la PDL. Fără supărare.
Grupul lor, cu zeci de picioare, se retrăgea, în acea seară, încet, în colţul opus. Spre Răsărit. În Hală, era colţul cel mai întunecat. De la masa mea, a celor de la Cultură, vedeam doar cum se contorsionau trupurile după influenţele din afară, din umbră. SRI, bineînţeles, în frunte, Armata, după aceea, şi, poate, unul-doi, mai îndrăzneţi, agenţi de influenţă. Ai Moscovei, mai ales. Nu? Aşa râdeam noi atunci, cei ironici. Însă deloc SUA. Ştiam asta de la bravul Coruţ. Pavel Coruţ, în noaptea puciului de la Moscova, a dispărut. Dormeam cu el, atunci, într-o cameră de hotel din Ardeal. Era prima delegaţie de la „Expres". La plecare, mi-a spus: Poete, zilele dinozaurilor din comunism s-au dus. Vin cele ale tinerilor din SUA. Apoi a scris ce-a scris în broşurile lui.
Când Băsescu a venit la Cristoiu, în 1992, noi, cei de la Trustul „Expres", eram în faza unei alte metamorfoze. Duşmanul, cum încă i se spunea pe atunci, fireşte, ironic, făcea parte din altă specie. O specie a regnului infomativ. În Hală, sub perdele de fum, la masa celor de la Politică şi Servicii Secrete, a fost doar o confruntare simbolică. Băsescu, fericit, puternic, până noaptea târziu, a bătut în retragere.
Cristoiu, dincolo de Hol, dincolo de biroul secretarei, peste patru pereţi groşi, era liniştit. În biroul lui, se uita la „Dallas". Gonfla Bulina după scenarii cu întâmplări şi umor, în genul Holywood. A citit apoi ştirile proaspete, depuse pe o hârtie de ziar galbenă şi jilavă. A însemnat ceva fulgerător într-un singur colţ. Îşi ferea totdeauna degetele moi de fiinţele oarbe ale expulzării Bulinei. Apoi sări înspre interfon: - Ce mai urmează? - Aşteaptă Băsescu de aseară, i s-a spus, în contră, împotrivă. Aşa simţea el atunci. Ăştia toţi vor să fie iar mai puternici ca mine, îi spunea o voce mereu din invizibil. - Să mă lase ăsta, gemu înjunghiat spre secretară.
Băsescu, deşi părea răpus, stăpânea situaţia. Turnase ce era de turnat de la confraţi. În gură, doar plimba cu limba lichidul diamantin. Doar pentru imaginea lui de viril o făcea. Cu o ureche bine exersată, în acelaşi timp, ciocănise pereţi. Se strecurase uşor, pliindu-şi umerii, capul, părerile, prin pereţii de piatră de Crimeea. Erau totuşi pereţii Casei Scânteii. În sfârşit, când hăhăi mai tare cu tinerii jurnalişti, pipăise şi muşchii lui Cristoiu, umerii. Nu-i mai trebuia dantura. Îl evaluase cu o tehnică informativă de ultimă generaţie de la Pentagon. Apoi, îi dete drumul. Toţi au aflat, după aceea, c-ar fi vrut să-i spună: Ţine-o omule aşa, spre Răsărit, c-ai să scapi cu viaţă până la urmă. Apoi, când va fi singur, să răsufle uşurat: Ăsta se va certa cu patronii! Hai la Nistorescu! În acea seară, Cristoiu nu l-a mai primit. Băsescu s-a întreţinut mult, însă, cu Sorin Roşca Stănescu.
În acelasi timp, planul trebuia pus în aplicare şi-n Hală. A stat în poziţie de victimă până noaptea târziu. A vorbit, a hăhăit, a sclipit. Jurnaliştii au ameţit, au căzut din picioare. Apoi au dispărut brusc. Băsescu, victorios, l-a condus spre ieşire pe ultimul reprezentant al Halei, ţinându-l de umeri. Nu ştiu de ce jurnalistului i s-au înmuiat picioarele câteva zile, după aceea. A zăcut la pat. A vizitat în secret doctori de diferite specialităţi. Să se lase de acel ziar, i-au comunicat toţi. Să meargă în Vest, sau în SUA mai ales. Însă nu pe ruta Anvers. Un doctor, cam la 50 de ani, cu ochi albaştri încă, tuns scurt, bine citit, i-a şoptit ceva peste umăr.În sfârşit, a fost sincer unul - Citeşte „Demonii" lui Dostoievski din nou şi încearcă să râzi, nu să plângi. Vin multe personaje de astea, de la agenturi, în România! Nu personaje de ziar, ca ale Bulinei, ci proaspete şi pline de bani.
Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro