Ceaţã
0Sunt momente în viaţa noastrã, în care întâlnim o ceaţã densã, care ne obtureazã orizontul. Devenim confuzi, nu stim ce sã alegem şi nu înţelegem ce ni se întâmplã. Atunci, parcã ne-am dori ca o entitate superioarã sã ne ghideze paşii, dar în acelaşi timp, am vrea sã ştim cã suntem liberi şi cã nu suntem nişte biete personaje dintr-un roman scris de altcineva. Dar dacã toatã viaţa noastrã e în ceaţã ?
Miguel de Unamuno a scris în anul 1914, un roman extrem de interesant, sau un riman, cum îi plãcea sã spunã, pe care l-a intitulat simplu: Ceaţã. Acesta este de fapt o reflecţie asupra condiţiei omului şi a nesiguranţei pe care o avem la nivel mundan şi ontologic. Firul poveştii este unul relativ simplu: eroul principal, Augusto Pérez, care era „bogat şi singur” (p. 72), se îndrãgosteşte de domnişoara Eugenia Domingo del Arco cãreia îi transmite o scrisoare, care meritã redatã, pentru frumuseţea liricã:
„Domnişoarã,
Chiar astãzi de dimineaţã, sub domoala burniţã din cer, aţi trecut, nãlucire întâmplãtoare, prin faţa porţii casei unde încã locuiesc, dar unde nu-mi mai aflu cãminul. Când m-am trezit, am ajuns la casa poartei dumneavostrã, unde nu ştiu dacã vã aveţi sau nu cãminul. Mã conduseserã acolo ochii dumneavoastrã, ochii dumneavoastrã, stele gemene scânteind în nebuloasa universului meu. Iartã-mã Eugenia, şi permite-mi sã mã adresez ţie familiar cu acest dulce nume; iartã-mi lirismul. Trãiesc într-un perpetuu lirism infinitezimal.
Nu ştiu ce sã-ţi mai spun. Ba da, ba da, ştiu. Dar atât de multe, atât de multe ar trebui sã-ţi spun, încât e mai bine, cred, sã le amân pentru momentul când ne vom vedea şi vom sta de vorbã. Asta e ceea ce-mi doresc acum, sã ne vedem, sã ne vorbim, sã ne scriem, sã ne cunoaştem. Pe urmã… Pe urmã Dumnezeu şi inimile noastre se vor pronunţa !
Eugenia, dulce nãlucire a vieţii mele de toate zilele, îţi vei pleca, aşadar, urechea la spusele mele ?”
Cufundat în ceaţa vieţii sale, îţi aşteaptã rãspunsul
AUGUSTO PÉREZ” (pp. 75-76)
Eugenia era însã îndrãgostitã de Mauricio, un tânãr care nu a avea o situaţie materialã, iar relaţia lor era dezaprobatã de rudele Eugeniei (un unchi şi o mãtuşa), care ar fi susţinut mai degrabã o partidã bunã cu Augusto. Acesta din urmã chiar se oferã, la un moment dat, sã achite datoriile ipotecare pe care le avea Eugenia, pentru a-şi dovedi bunele intenţii, însã gestul este interpretat de domnişoarã ca un act de cumpãrare a dragostei şi prin urmare, într-o primã fazã, oferta este refuzatã. Eugenia însã cântãreşte oportunitatea deciziei şi alege varianta de a se cãsãtori cu Augusto. Acesta, se revanşeazã faţã de Mauricio, intervenind pentru a primi o slujbã bunã, condiţionându-l totodatã sã îşi ia gândul de la Eugenia. Cu trei zile înaine de nunta dintre Augusto şi Eugenia, eroul nostru primeşte o scrisoare:
„Stimate Augusto,
Când vei citi rândurile acestea, eu voi fi împreunã cu Mauricio în drum spre localitatea unde a fost numit graţie bunãtãţii tale, şi tot ei îi datorez şi posibilitatea de a mã putea bucura de veniturile mele, care, împreunã cu salariul lui, ne vor îngãdui sã trãim relativ confortabil. Nu-ţi cer sã mã ierţi, deoarece dupã asta cred cã te vei convinge şi tu cã eu nu te-aş fi fãcut fericit, iar tu cu atât mai puţin pe mine. Dupã ce-ţi va trece primul şoc, îţi voi scrie din nou ca sã-ţi explic de ce fac pasul acesta acum şi în felul acesta. Mauricio ar fi vrut sã fugim chiar în ziua nunţii, dupã ieşirea din bisericã, dar planul lui era foarte complicat şi mi s-a pãrut, în plus, de o cruzime inutilã. Şi aşa cum ţi-am spus cu alt prilej, cred cã vom rãmâne prieteni.
Prietena ta,
Eugenia Domingo del Arco” (p. 284).
Vestea l-a nãucit pe Augusto care „se trânti în pat, îşi înfipse dinţii în pernã, nu izbutea sã-şi spunã nimic concret, monologul îi amuţi, simţi cum sufletul parcã i se înmuia şi izbucni în plâns. Şi plânse, plânse, plânse. Şi gândirea i se dizolva în plânsul acela tãcut.” (p. 287.) Cuprins de disperare, acesta se gândeşte la varianta sinuciderii. Ĩnsã, înainte de a comite acest act se hotãrãşte sã-l cunoascã pe însuşi autorul naraţiunii pentru a se consulta.
Augusto se întâlneşte aşadar, la Salamanca, cu Miguel de Unamuno, autorul cãrţii. Ĩntâlnirea dintre cei doi produce un şoc pentru personajul din roman, care aflã astfel, cu stupoare, cã nu se poate sinucide, pentru cã este o persoanã fictivã, care existã doar în mintea autorului şi a cititorilor cãrţii. Atunci, a întrebat Augusto, de unde ştie autorul cã nu este şi el la rândul lui, un produs fictiv al imaginaţiei cuiva. Dacã noi suntem doar un vis al lui Dumnezeu ? Dacã Dumnezeu doar ne viseazã, şi când se va trezi, vom dispãrea ? „Oare tot ce mi se-ntâmplã mie şi li se întâmplã celor din jurul meu e realitate sau ficţiune ? Nu-i oare totul un vis al lui Dumnezeu sau al cui o fi, care se va destrãma de îndatã ce El se va trezi, şi tocmai de aceea îi adresãm rugãciuni şi-i ridicãm cântãri şi imnuri, ca sã-L adormim, ca sã-L legãnãm ? Oare întreaga liturghie a tuturor religiilor nu-i un mod de a legãna somnul lui Dumnezeu, pentru a nu se deştepta şi-a înceta sã ne viseze ?” (pp. 191-192.) Augusto chiar ridicã problema uciderii autorului cãrţii, ca sursã a nefericirii lui, însã aflã cã şi alte personaje fictive au mai încercat acest lucru şi nu le-a ieşit. Prin urmare, scriitorul romanului hotãrãşte ca Augusto sã moarã. Panicat, personajul din roman, se roagã sã nu moarã, pentru cã doreşte sã trãiascã, dar destinul îi este hãrãzit şi scris deja în roman: va muri negreşit şi nu are ce sã mai facã. Ĩntors acasã, Augusto va lua cina, şi se va întreba dacã întâlnirea cu Miguel de Unamuno a fost realã, sau doar un vis, sau o ceaţã. Din pãcate, pentru personajul nostru o problemã cardicã – dupã cum citim din roman – îi va pune capãt zilelor. Miguel de Unamuno se gândeşte sã readucã cumva personajul la viaţã, însã noaptea îl viseazã pe Augusto care îi spune cã acest lucru nu este posibil, aşa cum nu este posibil sã visãm acelaşi vis de douã ori.
Miguel de Unamuno, Ceaţã, Trei texte despre Ceaţã, Cum se face un roman, traducere din limba spaniolã, introducere şi note de Sorin Mãrculescu, Iaşi, editura Polirom, 2007.