Cazul Stephens

Pe data de 16 aprilie Steve Stephens a încărcat pe Facebook un film de aproximativ 57 de secunde cu o înregistrare proprie în care poate fi văzut dând târcoale prin Cleveland cu maşina şi monologând nervos în căutarea unei victime pentru un asasinat. În cele din urmă, se fixează asupra unui bătrânel de 74 de ani pe care şi îl împuşcă, atrocele eveniment fiind chiar punctul culminant al înregistrării. Asasinatul nu a avut vreo motivaţie personală, economică sau ideologică, care să lege criminalul de victimă. Bunicul care se întorcea de la cumpărături a căzut victimă aleatoare frustrărilor unui psihopat, dezamăgit în relaţiile cu logodnica, de locul de muncă şi chiar de foştii colegi de fraternitate din colegiu.

Înainte de a fi eliminat de Facebook, filmul a fost vizionat de peste 1,6 milioane de utilizatori ai reţelei de socializare. La scurt timp după eveniment Steve Stephens s-a sinucis - unii s-ar gândi că de teama pedepsei penale deşi la fel de bine stă în picioare ipoteza unei motivaţii hedonice: gloria şi plăcerea tocmai simţite ar fi avut de suferit în urma evenimentelor sordide pe care le putea anticipa. Toate sursele de ştiri de pe net au publicat naraţiuni detaliate ale acestei tragedii astfel că povestea lui Steve Stephens poate fi uşor documentată.

În reacţiile, pe drept furioase şi/sau stupefiate, care au urmat acestui eveniment mulţi au îndreptat degetul acuzator către reţeaua de socializare pe care a fost distribuită înregistrarea. Facebook se face vinovată prezumtivă de reacţie inacceptabil de lentă sau, la extrema cealaltă, de culpa de a stimula violenţa iraţională în societate. Numeroase articole din presa americană au subliniat diversele moduri în care Facebook poartă responsabilitatea pentru evenimentele din Cleveland şi pentru altele asemănătoare. Mai jos sunt doar câteva linkuri către o selecţie destul de întâmplătoare de astfel de articole: WiredSan Diego Union TribuneNY Times.

Întrebări de bun simţ

Scandalul media pare pe deplin justificat: omoruri se întâmplă zilnic dar este şocant ca aşa ceva să se întâmple pe Facebook. Pentru cultura contemporană Steve Stephens este, se pare, un inovator: a fost primul caz de înregistrare a unei omucideri adevărate distribuit de criminal însuşi pe Facebook. Alături de selfie-urile de la fast-food, filmările de la nuntă şi panseurile motivaţionale, religioase sau simplele instantanee cu pisici, cum poate avea loc ceva atât de atroce, brutal şi insensibil?

Este adevărat că, odată cu proliferarea diverselor platforme de socializare online incidenţa transmisiunilor, în direct sau nu, a unor infracţiuni a sporit de la an la an. Înseamnă însă aceasta că reţelele de socializare au produs, prin cine ştie ce mecanism psiho-sociologic, violenţă? Nu avem la această întrebare decât un răspuns parţial, pe care îl găsim în statistica infracţiunilor produse cu violenţă. În SUA, de pildă, realitatea statistică a violenţei este una care contravine ipotezei efectului reţelelor de socializare: numărul şi rata infracţiunilor produse cu violenţă au fost în scădere în ultimele două decenii, iar tendinţa s-a păstrat şi în anii de când reţelele de socializare online au devenit parte integrantă a vieţii noastre cotidiene.

Pentru mine este evident că multe dintre dezbaterile iscate de evenimentul american ratează în mod spectaculos problema: aceasta este mai puţin una a misterioaselor şi ipoteticelor efecte psiho-sociologice ale mijloacelor de comunicare şi mai degrabă a ipocriziei şi iresponsabilităţii majorităţii consumatorilor de conţinut livrat pe reţelele de socializare. Evident că Facebook se face vinovată de faptul că nu a anticipat modul în care platforma va fi utilizată de către cei mai toxici clienţi ai ei, bazându-se pe o apreciere excesiv de optimistă privind natura umană, dar şi, probabil, cu referire instrumentele lor de control al conţinutului.

Presupunând că pentru conţinut filmat instrumentele automatizate de monitorizare ale FB nu sunt la fel de precise precum cele pentru texte, din motive destul de evidente (trebuie subliniat că o bună parte din filmul incriminat conţine înregistrarea unei hoinăreli cu maşina şi monologul criminalului) trebuie să ne întrebăm cum a fost posibil ca peste 1 milion de oameni să vizioneze filmul până când cineva să-l raporteze la Facebook astfel încât să fie eliminat de pe platformă? Potrivit raportului Facebook privind desfăşurarea evenimentelor, între publicarea înregistrării asasinatului şi raportarea ei de către un utilizator au trecut mai bine de o oră şi jumătate! Într-un interval de 23 de minute de la raportare, înregistrarea a fost eliminată de pe platformă iar contul de Facebook al lui Stephens blocat.

Despre Facebook şi despre natura umană

Evenimentul din Statele Unite ne dezvăluie, dacă mai era necesar, unele faţete mai puţin plăcute ale naturii noastre.

În termenii benigni ai internauţilor, înregistrarea crimei lui Seve Stephens a fost un conţinut viral. Din punctul de vedere al conţinutului, această filmare devenită virală nu este doar o declaraţie antisocială din partea lui Stephens ci, din perspectiva publicului, un aşa-zis snuff, adică un fel de reality-show dedicat unei audienţe sadice, una dintre cele mai oribile produse ale culturii urbane moderne. A trebuit să treacă o oră şi jumătate şi mai bine de un milion de vizionări pentru ca cineva să judece transmisiunea şi conţinutul în termeni etici şi să acţioneze. Nu e un caz singular: în martie acest an, 40 de oameni au vizionat live un viol în grup desfăşurat în Chicago dar nimeni nu a raportat evenimentul la Poliţie.

Să fim oneşti: în ultimele decenii societăţile noastre nu au devenit mai violente, dimpotrivă. Comparativ cu alte epoci, putem spune că trăim în cele mai sigure din punct de vedere fizic circumstanţe, riscul înregistrat în lumea civilizată de a deveni victime ale oricărei forme de violenţă fiind cel mai mic înregistrat în istorie. Ceea ce nu s-a schimbat însă a fost potenţialul nostru pentru violenţă precum şi fascinaţia de neoprit faţă de obscen, în toate formele sale. Cum putem înţelegem altfel pasiunea cu care strămoşii noştri asistau la măcelurile publice care au fost luptele de gladiatori? Sau asistenţele grandioase şi adeseori înfierbântate pe care le adunau execuţiile publice îndeplinite prin cele mai sadice metode posibile până destul de recent?

Faţă de epocile la care am făcut referire cultura modernă reprimă, însă, în toate felurile posibile manifestarea violenţei sau o canalizează către moduri de exprimare şi de consum acceptabile ori măcar tolerate. Multe din sporturile de echipă sunt o astfel de supapă, atât pentru practicanţi cât şi pentru spectatori. Boxul şi artele marţiale sunt şi ele modalităţi de practicare controlată a violenţei. Diverse forme de exprimare artistică, din zona artelor spectacolului sau ale cinematografiei mai ales, conţin elemente semnificative de violenţă pentru care esteticienii sau criticii găsesc justificări elaborate. Pornografia, cu conţinutul atât de evident de violenţă de toate felurile care îi este cel puţin implicit, este zăgăzuită în diverse cotloane ale mediilor de comunicare. Un mare efort de reglementare a fost necesar pentru acest control fără ca totuşi să fim siguri pe deplin că demnitatea şi bunăstarea actorilor sunt suficient respectate.

În timp ce complexitatea codificărilor din jurul acestor practici şi conţinuturi dovedeşte preocuparea pentru domesticirea violenţei, popularitatea unor asemenea conţinuturi (ponderea pornografiei în traficul de pe internet e un subiect de dezbatere, dar cu siguranţă este una spectaculoasă) arată că violenţa este în continuare importantă în ierarhia surselor de plăcere ale consumatorului din lumea aşa-zis civilizată.

În loc de concluzii: între iresponsabilitatea noastră şi iresponsabilitatea Facebook

În momentul în care a permis distribuirea oricărui material video (cu excepţia celor acoperite de restricţii de drept de autor) pe platforma proprie, inclusiv live, Facebook a creat o breşă în acest eşafodaj de control al conţinuturilor violente. Evident că aceasta a fost neintenţionată, aşteptările antreprenorilor din Silicon Valley privind utilizarea acestei posibilităţi fiind depăşite flagrant de realitatea prozaică a naturii umane. Iniţiativa celor de la Facebook a permis astfel şi un experiment natural privind responsabilitatea utilizatorilor. Experimentul a fost unul care a eşuat zgomotos: nu a trecut prea mult timp până când Facebook Live a început să fie folosit de criminali psihopaţi pentru a dobândi o faimă funestă iar de către publicul larg pentru a obţine plăceri vinovate.

Aşa cum Steve Stephens nu este o creaţie a Facebook nici pe Robert Godwin Sr. nu l-a omorât Facebook-ul. Toţi foştii infractori care s-au lăudat cu faptele lor pe internet ar fi făcut acele fapte, sau altele similare, chiar şi în absenţa netului. Ba mai mult, distribuirea înregistrărilor pe net a permis depistarea rapidă a crimei şi prinderea infractorilor.

Problema reală este că utilizarea în acest scop a unei platforme de socializare online precum Facebook riscă să ducă la banalizarea spectacolului crimei şi chiar la încurajarea violenţei gratuite în cazul în care astfel se poate obţine rapid faima măsurată în indicatori de trafic. Într-o cultură care îşi propune programatic să controleze brutalitatea, manifestarea necenzurată a acesteia este inacceptabilă. Din păcate, aşa cum chiar cazul Stephens ne arată, sutele de ani de civilizaţie nu au reuşit să elimine apetenţa noastră pentru violenţă astfel încât intervenţia celor care permit distribuirea de material video în cenzurarea conţinuturilor este necesară, chiar dacă în acelaşi timp neplăcută şi costisitoare.