Manualele digitale: lumea occidentală vs. România

Dar ce se întâmplă, de fapt, în lumea occidentală? Profesorii români implicaţi în proiecte europene şi în schimburi de experienţă cu ţări precum Germania, Franţa, Danemarca sau Suedia povestesc, de mulţi ani, despre decalajele care există între sistemul din aceste ţări şi sistemul românesc – inclusiv în privinţa digitizării.

Este nevoie de manual digitale în România? Şi care ar fi avantajele folosirii, în şcolile româneşti, a manualelor digitale?

La cea de-a doua întrebare ar putea răspunde o declaraţie recentă a primului-ministru în exerciţiu al României: „Nu mai există elev care să nu folosească un telefon, o tabletă, un computer” (vedeţi întreaga declaraţie aici). În această toamnă, Ministerul Educaţiei a încercat să introducă, pentru prima oară, manuale digitale în România, la clasele I-a şi a II-a. Dincolo de scandalul politic din luna septembrie – manualele nu au ajuns la timp pe mesele elevilor, şi din cauza modului cum a fost organizată licitaţia iniţială, se pare (un reportaj despre acest scandal în EvZ, aici) – intenţia este lăudabilă. Nu comentez, iarăşi, calitatea manualelor (câteva citate amuzante pe tema „tainele auxiliarului” pe blogul lui Costi Rogozanu aici), însă apariţia lor e un prim pas important, pe drumul spre alinierea cu tehnologia pe care elevii o folosesc zi de zi – şi cu ceea ce se întâmplă, deja, de ceva vreme, în lumea occidentală.

Dar ce se întâmplă, de fapt, în lumea occidentală? Profesorii români implicaţi în proiecte europene şi în schimburi de experienţă cu ţări precum Germania, Franţa, Danemarca sau Suedia povestesc, de mulţi ani, despre decalajele care există între sistemul din aceste ţări şi sistemul românesc – inclusiv în privinţa digitizării. De exemplu, v-aţi putea imagina o oră de curs în care profesorul nu foloseşte tabla, nici creta sau markerele, iar elevii nu folosesc nici caiete, nici manuale, nici pixul sau hârtia? Astfel de ore au loc, de mulţi ani, în ţările nordice. Elevii îşi iau notiţe, lucrează şi îşi fac temele pe laptopuri, care sunt conectate, la începutul orelor, la un smartboard. Iar profesorul foloseşte smartboard-ul pentru a preda, pentru a face demonstraţii şi pentru a corecta temele.

Pare un scenariu desprins dintr-un film Science Fiction – deoarece echipamentele necesare pentru un astfel de mod de lucru depăşesc, cu mult, posibilităţile financiare ale unei şcoli româneşti, veţi spune. Cu toate acestea, se pare că multe dintre şcolile occidentale se bucură de astfel de dotări şi mulţumită unor corporaţii sau unor binefăcători locali – ceea ce ne arată, încă odată, cât de importantă este o lege bine gândită a sponsorizării. Dincolo de aspectul material, un obstacol îl reprezintă, desigur, şi inerţia profesorilor – cum, nu este posibil să nu mai scriem de mână! Iar noi nu vom reuşi să învăţăm să folosim acele laptopuri şi acele smartboard-uri! – ar putea exclama unii învăţători şi profesori români.

Ei bine, în timp ce noi încă trebuie să depăşim astfel de obstacole materiale şi mentale, în multe state americane scrisul de mână a devenit, de anul acesta, materie opţională. Dincolo de discuţia despre beneficiile scrisului de mână, ca exerciţiu, asupra dezvoltării unor anumite inteligenţe (un comentariu mai detaliat al temei „ce pierdem odată cu scrisul de mână” într-un articol de-al meu apărut în revista „Cultura”), această ştire ne arată cât de departe a ajuns de fapt Occidentul – şi care este decalajul pe care ar trebui să-l recuperăm.