Povestea Dochiei şi a schitului spulberat de avalanşă de-a „îngropat tăţi săhaştrii“. Legendele din Ceahlău
0Printre legendele din Ceahlău, plăsmuite cine ştie când de muntenii din satele de la baza masivului, se află povestea Dochiei şi a schitului spulberat de avalanşă de-a „îngropat tăţi săhaştrii“.
Multe dintre ele s-au perpetuat peste secole, „vorbind“ despre iubiri cu sfârşit trist, altele sunt de natură fantastică, ducând cu gândul la timpuri imemoriabile, dar sunt şi unele care au la bază un sâmbure de adevăr, peste care a fost pusă „imaginaţia“ celor ce le-au transmis urmaşilor lor.
Pentru a nu se pierde, profesorul doctor în istorie Daniel Dieaconu, un pasionat cercetător al muntelui, de loc din Grinţieş, localitate aflată exact la poalele masivului, a scris o carte, în care sunt detalii despre 49 de legende şi poveşti din Ceahlău, parte dintre ele fiind postate şi pe pagina de Facebook a Parcului Naţional Ceahlău. Una dintre ele este „Nunta Dochiei“.
„Se spune că, prin locul unde se află acum muntele, era în trecute timpuri o pietrărie a unui meşter neîntrecut, care avea o fată, Dochia. Şi cioplise Onu mulţime de voinici din piatră, iar cel mai mare dintre ei era un uriaş căruia îi dase numele de Ceahlău şi îi pusese în loc de ochi două diamante mari, care străluceau în lumina lunii“, se arată pe Ceahlaupark.ro.
De fica pietrarului s-a îndrăgostit un crai, care venise să vadă minunile fără viaţă dăltuite în piatră. Printre pietrele reci, cei doi tineri şi-au mărturisit focul dragostei şi ziua nunţii fu sorocită pentru începutul lui august, când Dumnezeu face muntele mai frumos ca niciodată, înveşmântându-l cu puzderie de flori, cu podoabe neasemuite de flori albe de colţ şi cu flori roşii de sângele voinicului.
Dar alt crai a venit cu oaste pentru a cuceri ţinutul, dorind şi el mâna fiicei meşterului. S-au pregătit de luptă Onu şi craiul, logodnicul hărăzit al Dochiei, dar erau copleşiţi. Fata, tăie, după povaţa tatălui, cei şapte iezi albi care o însoţeau întruna şi stropi cu sângele lor voinicii din piatră, care au prins viaţă. L-a înviat şi pe Ceahlău, dar cu sângele ei.
Uriaşii au măturat duşmanii cu ochii mici şi inimi negre de la miazănoapte. Dar Dochia nu mai izbuti să-şi lege încheieturile, sângele i s-a scurs şi odată cu el şi viaţa din plăpându-i trup.
Pe bătrânul Ceahlău l-a podidit plânsul şi din ochii săi limpezi de diamant s-au scurs şuvoaie grele de lacrimi. Au împietrit toate în jurul său cuprinse de lacrimi: craiul, Onu, oştenii, Dochia şi iezii.
Iar fata s-a prefăcut în stâncă şi chipul ei frumos a privit spre apus vreme de câteva secole. „Iar Ceahlău a rămas să-i păzească şi din ochii săi au tot curs lacrimi. Grăiau bătrânii că dintr-un ochi curge şi astăzi Izvorul Rece, ştiut de noi ca Fântâna Mitropolitului, iar din celălalt Izvorul ce-i zice a lui Vodă“. Aşa se termină povestea „Nunţii Dochiei“.
Schitul Cerebuc, îngropat sub un munte de omăt
De-a lungul istoriei, Ceahlăul a atras schimnici şi călugări care au trăit în nevoinţă şi singurătate prin grote sau în colibe, la vreun paraclis sau vreun mic schit, toate ascunse prin codri. Din acest „peisaj“ religios al zonei face parte şi schitul Cerebuc, a cărui existenţă este pomenită de mult timp, dar în destul de puţine documente, în consemnările unor scritori sau prin legende.
Despre el se spune că furia naturii l-a distrus în 1704. Iată ce scria Gheorghe Asachi: „Numele cel frumos al acestui loc a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe când se serba în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului şi surpând stâncile, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi a prefăcut forma acestui loc“.
Profesorul Daniel Dieaconu spunea că de Sihăstria lui Dragoş a scris, în 1908, Emanoil Gregorovitza, un folclorist din Bucovina, descriind o călătorie pe plaiuri nemțene din 1900 şi scoţând la lumină o primă legendă despre întemeierea schitului. Ea îi fusese povestită de un localnic, care i-a istorisit că lui Dragoş Vodă i-ar fi fost răpită doamna Maria, viitoarea soţie.
A fost găsită într-o peşteră, astfel că viitorul domn „Aflând-o pe doamna sa, a pus mai târziu de a zidit o bisericuţă de lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh (...) pe runculeţul ce se prelungeşte din muntele Ceahlău“. Bucovineanul mai susţinea că, în 1603, un sihastru, Silvestru, ar fi zidit pe urmele schitului lui Dragoş, o nouă biserică şi alt aşezământ, distrus la 1704.
Istoricul Dieaconu mai povesteşte de o altă legendă a locului: „Gregorovitza prezintă o lungă povestire de dragoste petrecută pe timpul lui Vasile Lupu, cu multe personaje reale sau închipuite. Cerepuha, pisar al lui Timuş Hmeliniţcki, ginere al lui Vasile Lupu, se retrage pe aceste locuri şi sub numele de Ghedeon ajunge stareţ la Cerebuc, pe care-l înzestrează cu bogăţii, lucruri furate de tovarăşii săi cazaci“.
O poveste legată de schit s-ar fi petrecut pe la 1900. În zonă, la o exploatare forestieră ar fi lucrat trei unguri, iar într-o seară s-au dus la Cerebuc, care era ruinat. Au săpat sub masa altarului, în căutarea unei comori sau bani ascunşi acolo, n-au găsit, stricând icoanele şi dând foc schitului. Se spune că a doua zi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, toţi trei fiind omorâţi de lemnele sărite dintr-un uluc.
Se încarcă comentariile...
