Să tacă lecturile, acum vin Jocurile Olimpice!

După atâta frig şi ceaţă/Iar s-arată soarele", parcă aşa spunea Topârceanu, lucru care mi-a sosit în minte chiar acum Suma-sumelor marilor sporturi terestre, unde intră şi

După atâta frig şi ceaţă/Iar s-arată soarele", parcă aşa spunea Topârceanu, lucru care mi-a sosit în minte
chiar acum

Suma-sumelor marilor sporturi terestre, unde intră şi fotbalul, la "şi alţii", la latinescul "etcaetera". Da, e cazul să ne despăduchem de înjurăturile din fotbal, de rasismele lui, manifeste sau intrinseci, de violenţa unor lovituri "de joc" din teren, de ura din privirile unor fani ignoranţi, drogaţi sau alcoolici, de găştile care au populat cu violenţă patriarhalele localităţi austro-elveţiene.

Cu ea aşa, albă, imaculată, inocentă, cu spiritul liniştit şi liniştitor. Adică Pacifist. Da, după părerea noastră, fotbalul de azi e război; Olimpiada e Pace. Este Olimpiada aceasta momentul degresării.

Poetic spus, ludic spus, este Olimpiada aceasta un moment al degresării. Da, iată o comparaţie demnă de marele nostru scriitor Fănuş Neagu (căruia îi urez sănătate şi pe această cale): Olimpiada e ciorba de burtă matinală care te spală de greţurile date ieri-noapte de fotbal.

Ea curăţă instalaţia, o dezalcoolizează cu sporturile ei deloc spectaculoase, dar spectaculare. Căci apar în scenă fetele de la gimnastică, de pildă, gazelele noastre, demnele - mai sunt, oare? - urmaşe ale Nadiei Comăneci, ale Teodorei Ungureanu sau, la băieţi, ale unor Cepoi, Dan Grecu etc.

Intră trăgătorii de tir, urmaşii lui Iosif Sârbu, Nicolae Corneliu, Sorin Babii intră luptătorii de greco-romane şi libere, continuatorii unei pleiade formidabile, ca Dumitru Pârvulescu - fie iertat! -, Valeriu Bularca, Ion Cernea, Nicolae Martinescu, Ion Baciu, Nicu Gingă, Gheorghe Berceanu.

Intră canotorii lui Patzaichin şi canotoarele Elisabetei Lipă, Doamne, apropo, ce nume de vis, ce recorduri, ce palmaresuri demne de cele mai frumoase basme de pus pe DVD, să ştie copiii de azi legendele noastre de ieri, cine ne sunt Sfarmă-piatră şi Strâmbă-lemnele de azi.

Trebuie să afle, culmea!, nişte legende adevărate, cu femei supranaturale, care au făcut minuni numite recorduri ori au adus medaliile cele mai scumpe - numele lor: Iolanda Balaş, Lia Manoliu, Mihaele Peneş sau Viorica Viscopoleanu, Valeria Bufanu, (G) Alina Astafei, Maricica Puică, Gabi Szabo - sau cu halterofilii de vis, de la Lazăr Baroga la superbul Nicu Vlad.

Vine Olimpiada aceea când armele tac; când omul iubeşte omul; când pacea ar trebui să fie peste capetele noastre; când ramura de măslin etc. etc. Nu e loc de poezie însă, acum, într-un secol atât de cinic, de pragmatic şi de vitezoid.

Dar, cu toată dragostea noastră pentru carte, pentru literatură, pe timpul desfăşurării Olimpiadei, eu, unul, opresc orice lectură. Căci în Olimpiadă e atâta poezie, e atâta realitate, sunt atâtea tragedii, drame, dramolete, poveşti de iubire de coup de foudre, de amoruri imposibile, de accidente, întâmplări nefericite sau foarte fericite, explozii de bucurie, implozii de ură. Ai aici, prietene, romanul de dragoste, eseul filosofic, cartea de aventuri.

E atâta viaţă-n aceste sporturi olimpice, în aceste jocuri - căci aşa am uitat a le numi -, încât orice lectură îmi pare a fi pleonastică. Dar, bucuria că ai câştigat o medalie de aur, că tu eşti Cel Victorios, cu ce o poţi compara, cum o măsori? Ei, da, prieteni întru sport, aş decreta eu, vesel&glumeţ, că dacă armele trebuie să tacă, să tacă şi lecturile! Dixit, Olimpiada e un preaplin de viaţă!