Ginecocraţia olimpică mioritică

Apropo de medaliaţi - mai bine spus, medaliate - se constată întronarea unei ginecocraţii olimpice româneşti. Aş adăuga, în două-trei cazuri, chiar gerontocraţia, fără a jigni. De ce,

Apropo de medaliaţi - mai bine spus, medaliate - se constată întronarea unei ginecocraţii olimpice româneşti. Aş adăuga, în două-trei cazuri, chiar gerontocraţia, fără a jigni. De ce, cum se explică, iată o provocare adresată specialiştilor.

Gata, s-a terminat Olimpiada! Ceasurile incandescente petrecute de unii, ca de pildă subsemnatul, în faţa ecranelor şi a monitoarelor, orele matinale la care evoluau unii de-ai noştri sau la care se petreceau nişte competiţii superinteresante s-au dus. Totul reintră în normal.

Primirea la aeroport, primirea la primul ministru care a premiat cu bani, primirea la preşedinte care a premiat cu îmbrăţişări, reapare ministrul sporturilor, scurte interviuri în grădina palatului, poza mare de grup spre neuitare, câteva ecouri tardive, aşteptatele demisii/demiteri - care se lasă grele - primenirea unor loturi de echipe, sânge tânăr la individuale, şi cu asta vă ajunge, olimpici!

Înapoi la anonimat, vă aşteaptă aproape 4 ani de galere, mâine, dacă ieşiţi pe stradă lumea vă va cere autografe, căci apoi vine uitarea. "Uite-o pe aia, cine e actriţa?, Nu dragă, e aia de la Olimpiadă, <> , zi cum o cheamă, tu!".

Ah, era să uit, pozele se reînnoiesc la sfârşit de an la "sportivul anului", pe categorii, pe sporturi, pe judeţe, pe cancelarii, pe sexe, pe religii, depinde de imaginaţia managerială a celor ce dau premii.

Nu, clasamentele sunt altceva, sunt reale, adevărate, aşadar plicticoase. Şi, apoi, cvasiuitarea, căci mai vin nişte europene sau mondiale, mai aude lumea de ei, după care pauză.

Dar nu aşa fluidă ca la presiunea mondenului penibil, agresiv şi imbecil. Nu, ei, sportivii-vedete, dacă nu primesc un talk show, dacă nu sunt solicitaţi la diverse chestii televizate, se pierd iute în uitare. Ei nu-s ca Elodia, Cioacă, Oana Zăvoranu, Dolănescu, Sinulescu sau Irina Loghin, ei sunt efemeridele noastre. Stau mai bine de trei ani în crisalide, apoi ies.

Cu bine. Cu mai rău. Sau cu şi mai rău. Căci, mă uitam la soarta pistolarului Raicea, fost medaliat olimpic, scăpat pe căile întortochiate ale credinţei, nu ştiu de care?, nu ştiu dacă la fel ca un patron de club care clamează circar, poate că nu; pistolarul e profund, numai că poate un soi de perversitate a vieţii spirituale/mirene l-a dus, pe lângă contraperformanţele sale de la Beijing, la o duplicitate jenantă: a concurat pentru două ţări deodată, România şi Thailanda. Moral şi olimpian!

Ce credinţă a lumii subsumează concomitent aceste două concepte? Parcă tot despre morală ar fi vorba şi la handbal-fete.

Căci o muncă sensibilă, feminină, delicată nu se poate, cred eu, trata cu expresii, cu tonuri şi cu sonorităţi de macargiu. Dar, parcă ne este scris ca fetele de la handbal să înceapă allegro şi să termine abisal. Oricum, a mai decedat o formulă de echipă, cu antrenori cu tot, din care reţinem pe veci, cu nostalgii, un cuvânt compus ca în germană: Apărăhuţupan.

Apropo de medaliaţi - mai bine spus, medaliate - se constată întronarea unei ginecocraţii olimpice româneşti. Aş adăuga, în două-trei cazuri, chiar gerontocraţia, fără a jigni. De ce, cum se explică, iată o provocare adresată specialiştilor.

Dar şi mai tinerilor sportivi. Şi, provocarea vine de la canotoare şi mai ales de la Constantina Diţă-Tomescu până mai ieri, devenită brusc, peste zidul chinezesc, "Puşa".