Sasha, lecţia mea despre acceptare

Cântarul electronic de la spital indică 3.215 grame. El e Sasha Câmpean, cel mai tânăr protagonist al unei aventuri braziliene. Eram ferm convinsă că naşterea va fi frumoasă, va fi fără probleme, va fi aşa cum am visat-o eu. S-a dovedit a fi exact opusul.

Sasha s-a născut la 22 noiembrie 2009, după 15 ore de travaliu. Cu ochi albaştri, picioare şi degete lungi ca mami şi, în rest, semănând bucăţică tăiată cu tati. Un Sasha frumos şi cuminte, care a venit pe lume după multă, multă luptă.

Eram ferm convinsă că naşterea asta va fi exact aşa cum o vreau eu, cum am visat-o eu. Şi a fost exact opusul. Dar să începem cu începutul.

Când ţi se rupe apa la mall...

Duminică, pe la 4 jumătate, am plecat la mall să-mi caut un aparat de epilat. La ora 6 fix, în timp ce-l aşteptam cuminte pe soţul meu, pe un scaun în faţa unui magazin, am simţit că mă umple apa şi nu am îndrăznit să mă ridic de acolo încă 40 de minute, cu toate insistenţele lui Florian.

„Nu, nu, că dacă s-a rupt apa o să fac lac pe drumul până la maşină şi mi-e ruşine rău!" Şi, până la urmă, m-am ridicat, simţind deja cum încep şi contracţiile şi am lăsat o frumoasă dâră şiroindă până în parcare, cu oameni privindu-mă şi zâmbind aşa, înţelegător.

În drum spre casă am sunat-o pe Marceli, fiica lui Swely. Apropo, moaşa ­Swely era plecată pentru trei zile la o conferinţă la vreo cinci state distanţă de Recife, aşa că ne-a lăsat pe mâna fiicei sale, tot moaşă şi ea.

Acasă am pregătit piscina - cu apă rece şi zeci de oale cu apă fierbinte, cărate de Florian, cu muzică, flori, aromoterapie, altar cu lumânări şi iconiţe - tot ce mi-am dorit pentru naşterea lui Sasha. Contracţiile mele dureau deja şi veneau hotărâte la fiecare cinci minute.

Pe la 10 jumătate au ajuns Marceli şi Daniela - ajutorul de moaşă - şi m-au examinat. Şi în momentul ăla s-a rupt filmul.

Naştere naturală, dar la spital!

Marceli mi-a dat aceeaşi veste ca şi Swely: copilul nu poate trece printre oasele pelvisului, sunt mult prea îngustă. „Da, dar doctorul Rivaldo a zis că..." „Laura, una este naşterea naturală în spital, unde ei sunt pregătiţi să intervină oricând şi altceva este acasă. Dacă Sasha se blochează între oase, noi nu avem cum să-l scoatem aici, acasă, şi pierzi copilul, înţelegi asta?"

Am înţeles asta. Şi fără alte vorbe, doar cu lacrimi şi contracţii, am făcut bagajul şi am plecat la spital, întinsă pe partea dreaptă, pe bancheta din spate a maşinii, gonind şi trecând pe roşu la toate semafoarele.

Internarea a durat vreo oră şi am ajuns împreună cu Daniela în salonul de pregătire pentru naşteri. Cu Florian rămas afară, în faţa spitalului.

Am petrecut următoarele nouă ore cu Daniela, alături de alte 20 de femei gravide. Nu ştiu ce aş fi făcut fără ea! Am făcut întruna exerciţii care să ajute la diminuarea durerii şi la coborârea copilului.

Am făcut şi febră, am plâns, am fost pe punctul să spun „gata, stop, hai să facem cezariană" - toate pentru că, în ciuda contracţiilor care se succedau la fie­care minut, eu nu mă dilatam deloc.

La ora 5 dimineaţa aveam doar vreo 5 centimetri şi mai aveam nevoie de încă 5... Daniela mi-a amintit că totul e doar din capul meu, că trebuie să las deoparte fobia de spital, frica de durere, toate visurile pe care mi ­le-am făcut şi pur şi simplu să accept că situaţia este asta. Să-mi schimb gândurile. Şi să am încredere!

Medicii providenţiali

Am ascultat-o, printre lacrimi şi strigăte de durere. Şi la 8 dimineaţa aveam 10 centimetri. L-au chemat şi pe Florian - care făcuse deja tranşee în jurul spitalului -, şi am intrat şi cu el în sala de naşteri.

Iar acolo şi-au dat seama că Sasha nu poate să iasă fără ajutor. Că, aşa cum ne-a zis Swely de mult, pur şi simplu nu are loc.

N-are sens să vă zic toate detaliile. Sasha a fost scos cu forcepsul, la ora 8.55, vânăt şi cu cordonul ombilical înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Şi cu ochii larg deschişi. Mi l-au dat imediat pe piept, aşa plin de sânge cum era, apoi ­l-au spălat şi Florian l-a adus înapoi.

L-am lipit de mine strâns-strâns şi n-a plâns deloc. Doar m-a privit şi a privit în jur. Da, ştiu că acum nu vede decât îngeraşi şi, poate, nişte contururi, nimic altceva. Dar pentru mine a fost cea mai plină de iubire privire din lume!

Am venit acasă după 24 de ore. Ne simţim bine amândoi. El doarme, mănâncă şi stă multă vreme cu ochii albaştri larg deschişi, e cuminte şi abia dacă plânge din când în când. Nu mai contează acum nici naşterea în apă, nici delfinii, nici Piracanga, nimic. Mi-a fost dată o lecţie dură despre acceptare. Viaţa are ea şi raţiunile, şi planul, şi mersul ei... Cine sunt eu să cred că ştiu mai bine?!

*Intertitlurile aparţin redacţiei