„Fata-munţilor“ se gândeşte la Arhitectură
0
Elevă în clasa a XI-a, cea mai cunoscută alpinistă din România, Crina „Coco“ Popescu, se gândeşte să mai rărească expediţiile, până la Bacalaureat şi până va deveni studentă, speră ea, la Arhitectură.
Nu a terminat încă şcoala, dar este deţinătoarea mai multor recorduri mondiale pe diverse categorii de vârstă la alpinism. La şcoală „gustă" matematica şi limbile străine. În ciuda tuturor călătoriilor făcute, nu se înţelege prea bine cu geografia. Just sau injust, numele ei este egal cu alpinismul românesc, în aceeaşi măsură cu cele ale lui Constantin „Ticu" Lăcătuşu ori Horia Colibăşanu.
Dar Crina Popescu are tot timpul să demonstreze că poate mai mult, să-i sfideze pe cei care-i contestă realizările şi plăcerea de a urca pe munte. Pe toţi aceştia, îi invită alături de ea să vadă cât de „uşor" este să te caţeri pe acoperişurile lumii, în timp ce îşi hrăneşte ambiţia cu visul de „a fi prima care...".
„Weekend Adevărul": Sunteţi născută în 1994, iar prima ascensiune pe munte s-a petrecut, aşa cum aţi mai povestit, la vârsta de 6 ani.
Crina Popescu: Da, aveam de fapt 6 ani şi jumătate când am fost pe Vârful Omu, în Bucegi.
Şi ce s-a-ntâmplat? V-a plăcut căţăratul pe munte mai mult decât păpuşile ori le-aţi dus şi pe ele la munte...?
Pot să vă spun că mie mi-a plăcut foarte mult, de la bun început, mersul pe munte. Cât despre păpuşi... Nu am fost niciodată genul de copil care să se joace cu păpuşi... Nu mi-au plăcut niciodată prea mult, nici când eram foarte mică. Preferam să primesc maşinuţe... Iar înainte de mersul pe munte, îmi arătase tata şi tenis, şi patinaj, şi înot... Dar niciunul din aceste sporturi nu s-a lipit de mine.
Dar jocurile preferate din copilărie, care au fost?
Ne jucam tot felul de jocuri, de la prinselea, ascunsea, dar şi elastic şi alte chestii de genul ăsta...
Intrarea la şcoală cum a fost?
Mi-a plăcut şcoala, mi-a plăcut încă din clasa I. Eram unul dintre copiii care chiar voiau să meargă la şcoală, care se trezeau fără probleme dimineaţa... Mi-a plăcut de la început să stau cu colegii, să vorbim despre lucrurile pe care le avem în comun, să fac totul cât mai bine la teste... Iar pentru mine, ceva cu totul nou la şcoală a fost limba germană. Părinţii mei m-au înscris la şcoală la secţia germană şi o învăţam ca pe limba maternă. Iar cum eu nu ştiam nimic, pe asta mă concentram cel mai mult.
Au existat şi poveşti preferate, cărţi ale copilăriei care să vă fi rămas întipărite în minte...?
În privinţa cărţilor, îmi amintesc că eram chiar înainte de clasa I, iar eu ştiam deja să citesc. Poate nu foarte repede, dar ştiam. Şi aveam o carte cu Degeţica... M-a pus mama să i-o citesc de vreo două-trei ori, ceea ce m-a făcut foarte, foarte supărată, pentru că ştiam deja cum se termina povestea, aşa că nu mai avea niciun farmec. Dar mi-a plăcut după aceea să citesc, nu mi-au lipsit din bibliotecă poveştile şi cărţile obişnuite ale copilăriei. Cartea mea preferată, cel puţin până acum, este „Alchimistul", de Paulo Coelho. Din păcate, acum nu mai am atât de mult timp pentru lectură.
Faceţi parte din generaţia care a prins în şcoală toate încercările (mai mult sau mai puţin reuşite) de reformare a sistemului de învăţământ românesc. Aţi simţit acest lucru? V-au deranjat lipsa de stabilitate, schimbările privind modul de examinare făcute mai tot timpul pe ultima sută de metri?
N-aş putea spune că am avut prea mult de suferit din acest motiv. Am luat lucrurile aşa cum erau.
„Am învăţat fără să fiu împinsă de la spate"
Ţinând cont de pasiunea dumneavoastră pentru munte, ce materii v-au plăcut mai mult? Geografia, limbile străine, care vă puteau ajuta să vă înţelegeţi cu alţi alpinişti, sau altceva?
Limbile străine mi-au plăcut întotdeauna, mai ales germana şi engleza... M-a ajutat că am făcut şi acasă, înainte de a începe cursurile de limbi străine la şcoală. În rest, materia mea preferată a fost întotdeauna matematica. Nu am ajuns să fac şi performanţă cu asta, să particip la Olimpiade, nu m-a preocupat, dar în clasă, întotdeauna, orele de matematică au fost printre preferatele mele. În schimb, nu mi-a plăcut niciodată geografia. Deloc.
Cum s-au împăcat şcoala şi pasiunea pentru munte?
Am învăţat întotdeauna fără să fiu împinsă de la spate, am încercat să iau note cât mai bune la lucrări, teste şi aşa mai departe. Părinţii mei nu mi-au pus niciodată condiţii de genul „dacă nu înveţi, nu pleci pe munte", pentru că ştiau că sunt conştiincioasă. Inevitabil, au apărut momente când am rămas în urmă, din cauza expediţiilor, dar de fiecare dată am muncit mult să recuperez, pentru că şcoala e importantă.
Cum a fost admiterea la liceu? Dificilă?
Noi am susţinut nişte teste la sfârşitul clasei a VII-a şi au contat şi mediile obţinute la tezele susţinute în clasele V-VIII. Nu mi s-a părut că examenul a fost dificil în mod special. Nu a fost greu.
„Pentru Bac trebuie să înveţi tot liceul"
Care a fost călătoria care v-a furat cel mai mult din timpul de învăţat?
Toate, până la urmă, pentru că multe dintre ele au fost chiar în timpul şcolii, chiar dacă am încercat de fiecare dată să le punem mai ales în vacanţe. Uneori, pur şi simplu nu se puteau face decât în timpul şcolii. Dar pe munte înveţi şi lecţii importante. Când urci pe munte, când creşti pe munte, ai parte şi de un soi de educaţie pe care doar muntele ţi-o poate da. E un alt mediu, sunt altfel de oameni acolo... În primul rând, înveţi să îi respecţi pe cei din jurul tău, să respecţi muntele, să nu consideri că muntele e un duşman, e un prieten, nu e o luptă cu muntele atunci când urci. Iar viaţa de pe munte te învaţă foarte multe lucruri. Tocmai de aceea am şi iniţiat proiectul acesta, „7 munţi din Grădina Carpaţilor", cu ascensiuni pe vârfuri din şapte masive diferite din România. Mergem cu grupa de escaladă, de copii, şi sper că, uşor-uşor, vom atrage cât mai multă lume spre această activitate, indiferent de vârstă. Niciodată nu e prea târziu să mergi pe munte şi să schimbi ceva în felul în care trăieşti.
Sunteţi, acum, la începutul clasei...
Sunt la începutul clasei a XI-a.
Şi cum vă veţi pregăti pentru Bacalaureat, ţinând cont că examenul s-a dovedit a fi destul de dificil în ultimii ani?
E un examen important, un examen pe care vreau să îl trec, şi vreau să-l trec cu notă mare. Şi cred că e nevoie să învăţăm mult timp pentru acest test, nu doar în ultimele două-trei luni, cum am văzut că au făcut alţi elevi. Cred că, de fapt, în toată perioada liceului trebuie să-nveţi pentru Bac.
Veţi mai renunţa la călătorii ca să vă pregătiţi pentru acest examen?
S-ar putea... Deocamdată sunt implicată doar în proiectul „7 munţi din Grădina Carpaţilor", care se desfăşoară doar în România, aşa că nu-mi solicită prea mult timp. Aşa, cred că voi avea timp destul să învăţ şi pentru Bac.
Banii o despart de Pol
Ce v-ar interesa după aceea? Aţi ales deja şi facultatea pe care aţi vrea să o urmaţi?
Nu am luat încă o decizie... Am o vagă idee, aşa, dar nu e nimic sigur... (face o pauză) M-ar tenta, poate, să fac Arhitectura. Sigur e doar că la mersul pe munte nu am să renunţ, chiar dacă nu am să fac o facultate de Educaţie Fizică şi Sport.
Cum le răspundeţi celor care susţin că recordurile pe care le-aţi stabilit dumneavoastră nu ar fi, de fapt, aşa de valoroase, iar expediţiile din care aţi făcut parte ar fi fost benefice, ca să mă exprim aşa, pentru toată familia dumneavoastră...? Ce le-aţi transmite acestor contestatari?
Fiecare are dreptul să aibă părerea lui. Pe cei care cred că aşa stau lucrurile, eu nu prea am cum să-i conving. Singurul lucru pe care-l pot face este să-i invit să vină pe munte, să le arăt ce fac eu, să constate ei înşişi dacă e dificil sau nu, dacă ai sau nu nevoie de pasiune pentru a urca. Se ştie că deţin recorduri mondiale pe mai multe categorii de vârstă, am făcut performanţă în acest domeniu, deci nu cred că se poate vorbi doar despre „văzut lumea". Sigur că am văzut locurile pe unde am fost, dar obiectivul meu a fost întotdeauna urcatul pe munte.
Care este ultima expediţie mai dificilă, care v-a făcut la final să fiţi mândră de ce aţi realizat?
Am avut sentimentul acesta cam după fiecare expediţie, pentru că am ajuns unde am vrut să ajung, şi toate antrenamentele, tot ce făcusem mai înainte, au jucat un rol. Nu pot spune că am un vârf pe care să-l iubesc mai mult decât pe celelalte. Dar îmi plac mai ales proiectele ambiţioase. Am vrut, de pildă, o expediţie la Polul Nord, pe schiuri, în martie, după care ar fi urmat o altă expediţie, tot pe schiuri, la Polul Sud. Aş fi fost a şaptea fată de lume care atingea cei doi poli în acelaşi an şi aş fi fost, în acelaşi timp, cea mai tânără din lume. Din păcate, însă, nu am reuşit să strângem suma de care aveam nevoie, din sponsorizări, şi am amânat deocamdată acest proiect. Eu sper ca în decembrie să pot pleca spre Polul Sud, ceea ce se va-ntâmpla numai dacă vor apărea şi fondurile necesare.
"În privina cărţilor, îmi amintesc că eram chiar înainte de clasa I, iar eu ştiam deja să citesc. Nu foarte repede, dar ştiam. ''
"Am vrut o expediţie la Polul Nord, pe schiuri, în martie, după care ar fi urmat o alta, la Polul Sud. Din păcate, n-am reuşit să strângem suma din sponsorizări.''
CV
- Maestră a sportului
- Numele: Crina Popescu
- Data şi locul naşterii: 3 decembrie 1994, Bucureşti.
- Familia: „mama, tata şi sora mea, Geta".
- Studiile şi cariera: elevă în clasa a XI-a, Colegiul de informatică „Grigore Moisil" din Braşov.
- Deţine 7 recorduri de vârstă, de la 10 ani.
- 2005: Dente del Gigante (4.014 m), Alpi, Italia;
- 2007: Ararat (5.165 m), Turcia; Kalapattar (5.550 m), Nepal; tabăra de bază Everest (5.364 m), Nepal;
- 2008: Munţii Caucaz - vf. Kazbek (5.047 m), Kazahstan; Masivul Alborz - vf. Damavand (5.671 m); Atacama - vf. Ojos del Salado (6.893 m) - cel mai înalt vulcan din lume, Chile;
- 2009: Anzii Cordilieri - vf. Aconcagua (6.963 m), Argentina; Mt. Caucaz, vf. Elbrus (5.642 m) - cel mai înalt din Europa, Rusia;
- 2010: Pico de Orizaba (5.635 m), cel mai înalt vulcan din America de Nord, Mexic; vf. McKinley (6.194 m) - cel mai înalt din America de Nord, Alaska, SUA;
- Locuieşte în: Râşnov, judeţul Braşov.
Se încarcă comentariile...
