Nu de mult, a trebuit să mă duc la notar. Programat pe 12 jumate, am aşteptat două ore pînă a binevoit să mă primească. Simţeam cum creşte în mine nemulţumirea, şi ştiam că sunt la latitudinea lui. ”Imediat, imediat”, am auzit necontenit în pragul infarctului. Să nu mai spun că trebuia să mă duc şi la o înmormîntare...

După aceea, m-am tîrît pînă la bancă să schimb ceva bani. La un ghişeu, era un domn care a pus toate întrebările pămîntului, la celălalt, o domnişoară. ”Putem să vă ajutăm cu ceva?” Am răspuns. Mi s-a spus că e un automat care schimbă bani. De fapt, au fost două. Dar, amărăciune: unul a fost stricat, la celălalt a lucrat un tînăr cu tastatură minute în şir. Pînă la urmă m-a ajutat o doamnă de la bancă care-mi tot explica că afară sunt automatele alea. Şi înmormîntarea mă aştepta în continuare...
Cînd o să ajung un client obişnuit, plictisit de normalitate, eleganţă, bună-creştere? Cînd o să-şi cere scuze notarul că m-a luat după două ore de aşteptare deşi eram programat? Cînd o să intru în bancă ştiind că undeva tot o să pot schimba suma derizorie pe care vreau s-o schimb?
Probabil atunci cînd o să mi se rupă de interesul meu punctual şi o să am în vedere pe acela mai de perspectivă. Cînd n-o să mă intereseze că sunt ţinut sub preş dintr-un motiv sau altul şi o să fac scandal dacă domnul notar cel ocupat pînă peste capace nu mă primeşte la ora la care am fost programat şi pentru nu puţinii bani pe care îi ia să mă primească. Cînd o să înţeleg că sunt cetăţean cu drepturi şi nu marioneta unor instituţii.