România fără idei

Sloganul din anul 1990, «Noi muncim, nu gândim!», pare un blestem. Am uitat să gândim.

După 20 de ani de libertate, să tragem linia şi să socotim: câte idei bune au fost aplicate şi duse până la capăt în România? Ideile care ne-au făcut viaţa mai bună. Nu contează de unde au venit: de la cei trei preşedinţi pe care i-am avut până acum, de la guvernele care s-au foit la Palatul Victoria, de la partide, din societatea civilă, din lumea afacerilor, de la Biserică sau de la presă, de la manelişti sau de la academicieni. Să le numărăm şi să fim mândri.

Dar câte idei proaste au năvălit în România? Ideile care ne-au otrăvit viaţa, care ne-au distrus speranţele, care ne-au mutilat sufletele şi care ne-au pedepsit cu genunchii pe coji de nucă, la „colţul istoriei".

Socoteala asta de contabil (puerilă până la un anumit punct) ar aduna mai multe idei proaste în căruciorul României (dacă ţara s-ar învârti într-un supermarket) decât ideile bune. Totuşi, cea mai bună idee triumfă peste toate relele care s-au petrecut în România: aderarea la Uniunea Europeană. A fost ideea noastră sau a străinilor? A fost mai degrabă a lor care, iată!, acum ne sunt fraţi şi ne dau de muncă şi de mâncare. Altă idee bună, care ne-a fost servită ca o cutie de lapte de pe raftul supermarketului: intrarea în NATO. Şi asta a fost a lor, iar noi am dat din cap, bună idee, hai să ne băgăm şi noi!

Dar ideile noastre bune, „Made in Romania? Apăsaţi de grija zilei de mâine, încordaţi într-o permanentă stare de urgenţă (care urgenţă?), înspăimântaţi de false primejdii, manipulaţi şi intoxicaţi cu prostii, înrolaţi în războaie mici, vrăjiţi de modele găunoase şi anesteziaţi de discursuri sterile, dispuşi mereu să facem băşcălie, atenţi să dăm replici inutile, să înjurăm şi să scuipăm, trăitori în această lume care nu poate să-şi găsească liniştea, am uitat să gândim. Sloganul din anul 1990, „Noi muncim, nu gândim!", pare un blestem. Nu ştim să ne aşezăm în poziţia Gânditorului de la Hamangia. (Preferăm alte poziţii.)

Grupurile de reflecţie (aşa-numitele think tank-uri), veritabile „fabrici" de idei în societăţile normale, sunt rare şi cu voci timide în România. Nu avem educaţia de a gândi împreună. Fiecare român are orgoliul (idiot) de a se considera un „patron" de idei pe care le „vinde" (le strigă isteric) când are ocazia: la talk-show-urile TV, în faţa blocului, în autobuz, la crâşmă şi în pieţe. Cultura ideilor este compromisă în România. În schimb, avem cultura „datului în cap", când este gata să răsară o idee. Ne-au năpădit rozătoarele şi insectele.

Dar nici nu avem modestia să recunoaştem că suntem neinspiraţi şi neputincioşi.

Să-l fi văzut măcar pe Emil Boc, cel mai neinsipirat premier de până acum, să anunţe public: „Cumpăr idei ca să scot ţara din criză!" Sau pe Traian Băsescu să-l fi auzit strigând: „Dau o flotă pentru o idee!"... Pardon!, „Dau o sticlă de whisky pentru o idee!"

Nu avem nevoie de idei. Gândesc alţii pentru noi.

Ne-am vândut ţara pe ideile altora şi trăim într-un deşert.