Ten Years After

Am pierdut lupta. Chiar dacă teroriştii dispar, vom rămâne cu drepturile şi libertăţile fantastic de afectate. În lumea drepturilor omului…

Au trecut zece ani de la cumplitele atentate „cu avioane" de la World Trade Centerul din New York şi Pentagon, cărora trebuie adăugat avionul sabordat de pasageri în Pennsylvania. Familiile continuă să-şi plângă morţii, opinia publică să-şi pună întrebări, iar diversele autorităţi, din Statele Unite şi aiurea, să se confrunte cu noi ameninţări şi să instaureze noi măsuri de contracarare a unor atentate. Dacă este să facem un bilanţ al celor zece ani petrecuţi de la tragicul eveniment, la activ, am putea trece dejucarea unor atentate - nu toate, dacă ne gândim la Madrid şi Londra - , iar ca succes mai degrabă simbolic asasinarea lui Bin Laden cu puţină vreme înainte de comemorarea primului deceniu de la prăbuşirea Gemenilor şi lovirea punctului de comandă cel mai important al armatei americane. Voiam să trec „revoluţiile arabe" la activ, dar am mari dubii în ceea ce priveşte evoluţia spre o democraţie autentică. Insurgenţii libieni concurează cu fidelii lui Gaddafi în acte de violenţă şi jafuri, iar în Egipt, cele circa nouă milioane de creştini copţi au, după revoluţie, mai multe probleme decât pe vremea lui Mubarak. Şi nu din partea Fraţilor Musulmani, cum ne-am fi aşteptat, ci a „moderaţilor".

Din nefericire, pasivul este mult mai bogat. Intervenţiile militare din Irak şi Afganistan au fost un succes, adversarul a fost învins în câteva zile. Din păcate, instaurarea păcii se dovedeşte nu doar extrem de dificilă, ci aproape imposibilă. Pierderile umane suferite de coaliţiile intervenţioniste pe ambele câmpuri de luptă au sporit incredibil abia după obţinerea victoriei. Până şi noi, care avem contingente modeste în ambele zone, am început să ne numărăm morţii şi răniţii cu zecile. În Irak, nu trece o zi fără câteva atentate care se lasă cu zeci sau sute de victime. În Afganistan, la fel. Pierderile civile, datorate forţelor de intervenţie sau atacurilor intertribale, au devenit aproape imposibil de calculat. Se tot vorbeşte despre retragerea trupelor internaţionale, se amână termenele, iar gândul la explozia carnajului după eventuala retragere explică şi motivează toate aceste amânări. Guvernele instalate cu sprijinul forţelor internaţionale, guverne „democratice", se dovedesc corupte până-n măduva oaselor, iar controlul lor asupra teritoriilor naţionale este foarte restrâns şi ineficient. În absenţa sprijinului militar internaţional s-ar prăbuşi instantaneu. Pare limpede că, în ambele spaţii, Occidentul a câştigat războiul, dar nu este în stare să instaleze şi pacea.

Însă cele mai importante pierderi ale Occidentului s-au petrecut acasă. Niciodată în istoria modernă a acestei lumi deficitul democratic nu a fost mai mare. Legislaţia cu intenţie antiteroristă a adus mai mult atingeri drepturilor civile decât oricând în istoria modernă a acestui spaţiu. Se interceptează aproape toate comunicaţiile - oricum tehnic pot fi interceptate toate! -, deplasarea cu avionul a devenit o experienţă penibilă pentru „corpurile" pasagerilor, care sunt descălţaţi, dezbrăcaţi, trecuţi prin scanere tot mai puternice. Ba chiar te poţi trezi cu laptopul reţinut, fără ca vameşul sau poliţistul de frontieră să fie obligat să-ţi dea fie şi cea mai vagă explicaţie. Între ciudăţenii, femei cu burka acoperindu-le complet faţa trecând liniştite prin filtrele de securitate şi europence descălţate şi dezbrăcate aproape la pielea goală. Şi câte alte umilinţe... Dacă până şi în România, în care „ameninţarea teroristă" s-a manifestat sub forma unui nebun care a aruncat o grenadă în curtea unei şcoli şi a unor telefoane fictive de ameninţare lansate de alţi nebuni, am ajuns să dăm legi care permit interceptarea fără mandat a convorbirilor telefonice, ce mai e de aşteptat? Aş spune că am pierdut deja lupta. Chiar dacă teroriştii nu mai comit niciun atentat, noi vom rămâne cu drepturile şi libertăţile noastre fantastic de afectate. Aici, în lumea drepturilor omului şi cetăţeanului...