Normalitatea… care normalitate?!

Acum câţiva ani, îmi imaginam că, sub impulsul aderării la UE, vom atinge o anumită normalitate publică. Acum, cred că eram nepermis de optimist!

Acum câţiva ani, îmi imaginam că sub impulsul aderării la UE, sub presiunea instituţiilor europene, vom atinge şi noi o anumită normalitate publică. Acum, cred că pe atunci eram un om nepermis de optimist! Nu, dacă mă uit în jur, semnele normalităţii nu s-au înmulţit deloc, ba mă tem că dimpotrivă. Iată, dacă privim înspre clasa politică, este limpede că este de o calitate mult mai proastă decât acum vreo 14 ani, când am părăsit politica activă! Or, am demisionat din toate funcţiile publice, administrative şi politice, tocmai din motive legate de calitatea clasei politice, în interiorul căreia nu mă regăseam. Dar, atunci, măcar tot mai găseam câţiva inşi, în mai multe partide, cu care simţeam că se poate discuta ceva raţional, fie şi în contradictoriu, că poţi căuta o soluţie unei probleme sau alteia. E totuşi ciudat că primele parlamente, în care mai existau şi oameni de bună-credinţă şi bună-voinţă, erau net superioare celui în funcţie!

Acum, am senzaţia că este vorba despre o altă specie, cumva decăzută din cea umană - de la „robocopii" care bat tot, dar mai ales femeile şi copiii decât pe „hooligans", la mitingurile antiguvernamentale din ianuarie, la „androizii", care ocupă funcţiile de putere, nu doar în politică, ci şi în administraţie, economie, sistemul bancar etc. Şi ar mai fi şi „frankensteinii", cei care se ocupă cu sănătatea şi ştiinţele! Cred că „omul nou", chiar dacă nu în chipul imaginat de Ceauşescu, este pe cale să devină tipul social dominant. Nebunia este însă că această clasă superpusă nu este paraşutată de chinezi, nici teleportată de pe Marte, ci este zămislită de noi înşine, „dintre noi şi pentru noi", ca să citez un clasic neo-comunist de la faţa locului, pe dl Ion Iliescu. Asta înseamnă că avem o problemă antropologică şi la nivelul comunităţii, nu doar la cel al elitelor impostoare. Prin urmare că noi înşine, la nivelul comunităţii, suntem nişte impostori, iar „europenizarea" noastră este, de fapt, o simplă maimuţăreală a obiceiurilor, procedurilor şi practicilor europene. Parcă niciodată nu ne-a ieşit mai bine comportamentul conform vorbei strămoşeşti „spunem ca ei şi facem ca noi". Ca să nu fiu, nici de data asta, cu totul pesimist, aş spune că, acum, şansa  noastră ţine de numărul şi de momentul în care se va întoarce acasă un număr semnificativ din cele 3-4 milioane de români, acum desţăraţi... Şi când se vor trezi şi oamenii întregi de aici, câţi mai sunt. Cei de dincolo măcar au depăşit europenizarea de suprafaţă, fiind obligaţi să funcţioneze în nişte lumi cu legi, instituţii şi proceduri clare şi eficiente.

Deocamdată, constat că nici criza din ultimii vreo cinci ani nu-i aduce pe acei români acasă, chiar dacă unii nu se descurcă la fel de bine acum ca înainte de izbucnirea ei. Teama de România este, deocamdată, mai înrădăcinată în sinele lor decât teama de criza globală... Şi mai rămâne să aibă efectul modelator sperat. Cel mai adesea ne-am dovedit incapabili să transferăm eficient know-how-ul. Singura parte bună în toată povestea asta, pentru mine, dar şi pentru ceilalţi observatori, comentatori şi analişti ai „fenomenului românesc" este că nu murim de plictiseală, nu căutăm disperaţi subiecte - dimpotrivă, trăim mai degrabă cu un fel de „angoasă a alegerii"... Asta nu mă bucură, aş prefera să nu am despre ce să scriu articole, dar să trăiesc într-o lume ceva mai normală. Poate e de vină şi vârsta! De la un punct încolo începi să-ţi doreşti să ai parte de o ţară în care să te mai şi plictiseşti!

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010, susţine o rubrică de comentariu politic în „Adevărul".