Doi pe-o canapea: Gaddafi şi Ceauşescu

Imaginile defilează prin faţa ochilor ca un film mut pe care l-am mai văzut o dată, de zece ori, de o sută de ori. Imagini ale morţii, ale prieteniei, ale durerii tiranice şi ale bucuriei populare.

Prima imagine este cea a colonelului Gaddafi sfârtecat de gloanţe, aşa cum l-au imortalizat pentru istorie ucigaşii săi (ucigaşi care, evident, sunt eroi naţionali). Mândria şi aroganţa se văd chiar şi printre şiroaiele de sânge. Omul era nebun. Un fanatic în cel mai pur sens al cuvântului, hotărât parcă să se încadreze în definiţia dată de scriitorul Amos Oz:

„Fanaticii dispreţuiesc această lume şi abia aşteaptă să o schimbe pe «rai». Însă raiul lor este conceput de obicei ca fericirea veşnică de la sfârşitul filmelor de doi bani".

Adevărul e că Muammar Abu Minyar al-Gaddafi a fost un nemernic de anvergură planetară. Aşa ne priveşte şi din pozele în care-i sfida pe americani după ce le doborâse un avion civil, omorând 270 de oameni, în 1988, deasupra unei localităţi scoţiene căreia i-a conferit o tristă celebritate: Lockerbie.

A venit la putere printr-o lovitură de stat şi n-a vrut să renunţe nici după 42 de ani. Drept urmare, a plecat cu câteva gloanţe-n cap şi cu picioarele înainte. Este şi decontul pentru cei 270 de morţi de la Lockerbie, pe care a crezut că va putea să-i plătească doar în barili de petrol. Câtă naivitate la un tâlhar atât de şiret!

Naivitate de care a dat dovadă şi bunul său prieten Nicolae Ceauşescu, alături de care ne zâmbeşte, iată, dintr-o altă fotografie, făcută prin anii '70. Stau amândoi pe-o canapea şi pun lumea la cale. Doi ţărani - un oltean şi-un beduin - care au avut ambiţii militare diferite: Ceauşescu a devenit general din nimic, Gaddafi n-a vrut să fie mai mult de colonel. Primul general din istorie care n-a fost nici măcar soldat, alături de primul colonel în faţa căruia tremurau toţi generalii deşertului.

Iată şi imaginile bucuriei poporului libian! Fericire maximă pe străzile din Tripoli şi din Benghazi. Să se bucure în voie cât încă nu e loc pentru dezamăgiri. Peste câteva luni vor începe să cârcotească, iar peste câţiva ani vor cânta în corul nostalgicilor: ce bine era pe vremea Împuşcatului... Mare minune dacă vreunul dintre mulţii lui copii nu va declara, precum Nicu Ceauşescu, într-un interviu acordat din puşcărie: nici în 20 de ani n-o să reuşiţi să zugrăviţi ce-a construit tata...

Mă bucur pentru bucuria libienilor, dar mi-e milă de iluziile ce le vor fi spulberate. Ei se află acum unde ne aflam noi pe 25 decembrie 1989. Nu au de unde să ştie că vor urma mineriadele (sau, mă rog, cum s-or numi ele în Africa sahariană), apoi conflictele interetnice (nu ştiu cum se spune în arabă la Târgu-Mureş), vânzarea zăcămintelor cu redevenţă minimă, preţurile dublate peste noapte, hoţiile ascunse după paravanul reformei, integrarea oriunde şi nicăieri...

A mai picat o dictatură, dar nimeni nu garantează că s-a născut o democraţie. Şi nici că demonii post-Gaddafi sunt mai omenoşi decât cei post-Ceauşescu. 

Grigore Cartianu este Redactor-Şef "Adevărul"