Lupta lui Papură cu Lăcustă

Amândoi sunt degrabă vărsători de sânge nevinovat, iuţi la mânie şi numai împreună îşi împart titlul partinic de Vodă.

Lăcustă Vodă pustieşte fâneţele şi seacă fântânile. În ţara lui, roiul lui roade tot ce-i verde şi-i pică-n mandibulă. Lăcomia e politică de stat, clefăitul e o artă, iar traiul de partid e o pavăză împotriva zilei de mâine. Numai ce-şi pune lăboiul la ochii bulbucaţi, numai ce ocheşte vreun petec verde, vreun pom înfrunzit, şi dă alarma: „La masă, feţii mei!" Toţi ca unul, marea ronţăială face puterea. Dacă asculţi orchestra de gângănii, juri că e un gater care doboară pădurea cu viteza fulgerului. Pe unde trec rubedeniile lui Vodă nu rămâne nimic în picioare. Iar de-ai să vezi în grădina ta un cosaş înaripat frecându-şi picioroangele, poţi fi sigur că tartorul e foarte aproape, clămpănind din mandibulă. Ăla eşti! Lăcustă Vodă nu iartă nimic. El face lună la locul de muncă, curăţă natura de tot ce-i prisoseşte: iarbă, parale, prieteni. La drept vorbind, orice biolog ne-ar putea spune că Pachytylus migratorius nu are milă sau regrete. Vocabularul lui nu cunoaşte cuvântul ieri. Tot ce ştie poate fi mâncat sau nu există. Forţa asta, care macină nonstop, trezeşte spaimă şi admiraţie. Unii, de frica lui Vodă, îşi strâng tot avutul într-o bocceluţă şi fug unde văd cu ochii. Alţii se îngroapă sub pământ şi trăiesc acolo, lipsiţi de lumina soarelui, hrănindu-se anevoie, practicând un comerţ clandestin şi ducând o existeţă ignorată de restul lumii. Cei mai mioritici şi mai fraieri aşteaptă răbdător ca norul de lăcuste să radă tot şi s-o ia de la început. De îndată ce resursele au fost epuizate, lighionaşele se ridică în aer, iar Vodă îi ghidonează către alte ospeţe. Toţi ca unul. Ăsta-i secretul. Citez: Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil.

E drept, cei mai lucrativi (aceia pe care lumea îi alintă cu apelativul de băieţi deştepţi şi fete pricepute) transformă existenţa lăcustelor într-un excelent job. Cum, necum, se îmbogăţesc de pe urma lor. Vând hrană şi energie la suprapreţ, tranzacţionează ruinele şi recuperează datoriile, iar când nu mai au de unde scoate banu', dirijează roiul către plaiuri mai îmbelşugate. Adevărul e că meseria asta rentează de ani buni. Are rezultate palpabile. Lăcustă Vodă zboară prin lobodă şi ştie că, pe teritoriul inamic are aliaţi de nădejde. Unii îi denumesc, cu mânie proletară „cozi de topor", alţii, cu aceeaşi mânie, „idioţi utili". Chestie de gust!

Când totul părea pierdut, iată că s-a ivit, din pământ, din iarbă verde, eroul salvator. Papură Vodă. Spre deosebire de adversarul lui, Papură e mai aşezat, mai înalt şi mai mlădios. În ţara lui totul bălteşte. Totul stă locului, înnămolit pentru vecie. Tactica trestiilor gânditoare e nemişcarea. În lumea de stuf, chiar să vrei să fugi, mlaştina îţi sufocă orice iniţiativă. Aici, vrei, nu vrei, eşti fixat la podea cu taxe şi impozite crescătoare. De ce creşti, de aia stufărişul te împulică mai abitir. Asta e arma secretă a păpurişului de partid: tihna adâncurilor, pacea socială care îi nivelează pe toţi şi-i scurtează pe cei mai răsăriţi. Iar oamenii, epuizaţi de molima aeriană, iau liniştea drept odihnă! Papură Vodă nu are decât să facă un semn şi băltoaca va salva România de lăcuste. Iar cei care, încă, nu-şi făcuseră bagajele, cad tot mai tare pe gânduri. Şi se lovesc rău!