Inventatorii realităţii

Mi-ar plăcea să fiu, vorba poetului, «privitor ca la teatru». Din păcate, în spectacolul ăsta joc şi eu, fără voie.

Oricât ar părea de ciudat, nu vedem lumea cu ochii noştri şi nici n-o pricepem cu mintea noastră. În luciul privirii se înghesuie şiruri de strămoşi uitaţi, în flacăra inteligenţei ard cărţile învăţate la şcoală sau aiurea. Fără această experienţă colectivă, am atârna şi azi de o cracă ori am fugi rupând pământul din calea dezastrelor sau adversarilor naturali. Plăcerile culinare, inventivitatea vestimentară, temerile, angoasele, sentimentele mari sau mici, de grup sau naţionale sunt rezultatul unui lung proces (de multe ori inconştient) de învăţare. Nici intimitatea nu-i pe deplin personală. Până şi sexualitatea urmează ritualurile şi normele locului şi intră în dansul prejudecăţilor care fac din fiinţele noastre discrete agenţi sociali vorbăreţi. Comunitatea în care trăim are partea ei de vină. Gura lumii ne boscorodeşte permanent la ureche, iar dacă sărim calul, un administrator sau un sectorist ne vor obliga să oprim cheful, discoteca sau orgia. Pe scurt, viaţa noastră nu e integral a noastră ci, cu cât o privim mai atent, a altora care, nici ei, la rândul lor, nu au parte de o existenţă proprie.

Nu fac această constatare cu tristeţe, nici cu resemnare. Nu există trăire socială, construcţie a unei comunităţi sau a unei naţiuni fără acest soi de târg dintre individul născut liber şi irepetabil şi turma care poartă cu sine reguli imemoriale. Important e setul de valori. De la morală la alimentaţie, de la economie la religie. Naţiunile care au pierdut pariul cu istoria au adoptat, la un moment dat, o strategie falimentară. Conştiinţa publică, alcătuită din mii şi milioane de idei răzleţe, curioase ori numai idioate, a zbârcit-o. Să nu credeţi că ea, comunitatea, a intuit gustul şi culoarea eşecului. Dimpotrivă, aşa cum percepem şi azi lumea, idei din cele mai delirante stăteau la baza „normalităţii" colective. Când, în 1990, bucureştenii ataşaţi unui ideal de linişte şi ordine au salutat expediţia minerilor în Capitală, nu au avut nicio clipă conştiinţa unui act funest pentru ţară. E drept, nu au gândit asta de capul lor. Ciorba ideilor (căci idei se numesc, în ciuda aparenţelor) fusese gătită de mass-media şi de clasa politică, de aparatul de propagandă dezlănţuit în libertate. E doar un exemplu de decizie colectivă greşită luată cu voioşie şi cu conştiinţa binelui absolut.

Spun asta pentru că, acum, deşi par a fi obiectul celui mai înverşunat dispreţ public (presa şi politicienii „vânduţi"), inventatorii realităţii în care trăim sunt mai puternici ca niciodată. Mă uimeşte, în aproape orice discuţie cu oamenii obişnuiţi, cantitatea enormă de prefabricate de gândire, argumente false, informaţie după ureche. Un amestec bălos de minciună şi adevăr, nedigerat bine care înlocuieşte interesul natural al individului cu cel al unui grup străin. Oricât de bine informat şi de bine intenţionat ai fi, e aproape imposibil să te sustragi valului de mistificare. Cu cât societatea pare mai pregătită în a înţelege mesajele de tot soiul, cu atât inventatorii realităţii sunt mai decişi să ambaleze totul într-un zgomot mediatic asurzitor. Cu cât avem un simţ al libertăţii şi al democraţiei mai dezvoltat, cu atât consimţim mai lejer la umilirea seamănului nostru. Nu-i de râs. Am plecat la drum hotărâţi să răsturnăm munţii, dar viaţa curge în altă parte şi nu binevoieşte să-i pese noi.