La Monaco, timpul probabil

De câteva zile la Bucureşti se «remaiază» guvernul. Pe nimeni nu interesează timpul probabil în economia Europei din care facem totuşi parte.

Prestigiosul „Financial Times" publica, acum două zile, în pagina a doua o hartă meteorologică a economiilor europene. Prezicerea arăta că în Germania, în Suedia, Polonia, Austria(!), Elveţia e soare, vremea e schimbătoare prin Marea Britanie, Franţa, Italia sau Cehia. Ploua cu spume în Portugalia, Spania, Letonia şi România. Faptul că în Irlanda, Islanda şi Grecia ninge din greu ne arată însă că este vorba despre o zi de iarnă. Şomajul în UE se menţine staţionar încă din februarie, la 10% din forţa de muncă. Deşi performanţele economice ale Germaniei şi ale altor câteva economii dezvoltate s-au îmbunătăţit (cu 1 - 2%, dar, pozitive!), prognozele nu pot fi roz.

Toată lumea - şi în primul rând Germania - încearcă să exporte cât mai mult. Unii şi reuşesc. Se poate însă menţine sau deveni substanţială o creştere economică fără a exista presiunea cererii interne? Nu cumva consumul intern este cel care stimuleaza dezvoltarea economică sănătoasă?

Acestor întrebări se datorează îngrijorarea pe care o simţi cum răzbate de sub măştile zâmbitoare.

Totuşi, sentimentul public e mult mai optimist. Politicienii sunt şi ei ca greierii. Curios cât de puţin le trebuie oamenilor ca să treacă de la o stare la alta, chiar dacă pieţele financiare rămân în continuare sensibile, nervoase şi dezorientate. Băncile acordă puţine credite şi acelea foarte greu. Oamenii par puţin preocupaţi de faptul că se produce o decuplare între câteva dintre ţările zonei euro şi celelalte, mai ales faţă de ţările cu economii mai slabe din afara acestui club select, dar prăfuit.

Vorba românească „morţii cu morţii, viii cu viii" domină starea de spirit. Cei care au o imagine globală ştiu foarte bine că o nouă furtună e aproape. Dumnezeu să-i ferească pe cei care nu se ajută singuri. Noi ne tot integrăm european, vorba unei distinse poete proletcultiste de acum jumătate de secol „O, Europa, te simt adânc în mine". Poetei i-a răspuns atunci Pastorel Teodoreanu cu o celebră epigramă „Mult stimată Veronica, eu credeam c-o ai mai mică...". Acum nu se uită nimeni la noi să ne răspundă, aşa că, de parcă nu ar muri oamenii prin spitale, cheltuim pe prostii, furăm oul de sub găină şi lăsăm oamenii fără leafă.

Zilele trecute, la un restaurant vestit pe o plajă din Saint Tropez se vorbea mai mult româneşte (aproximativ, e adevărat, curvele şi guşaţii nu prea dăduseră pe la şcoală). Şi ei erau convinşi că vom ieşi din criză în curând. Hectarele vor valora din nou milioane, Moş Crăciunii investitori vor pogorî din avioane cu saci de bani pentru fericiţii proprietari de bălării autohtone. Se vor ridica precum într-un vis case, vile, blocuri, hoteluri, malluri, săli de jocuri, cazinouri, birouri, bănci chiar şi fabrici şi uzine (deşi asta e mai obositor şi mai puţin important, evident!).

În apropiere, pe terasa unui restaurant din Monaco, câţiva politicieni români discutau cu seriozitate despre cine cui o mai trage, cine-şi pierde postul, cine ajunge mare sculă, pe cine mai iubeşte şeful sau cum ar putea să îi fie rupte acestuia picioarele scaunului. Erau de acord într-o singură privinţă. „Tot sarmaua noastră e mai bună", spunea unul turnându-şi pe furiş apă minerală în vinul franţuzesc. „Să trăiţi bine, Sir'!", i-au strigat în cor unui burtos dintr-un Ferrari mândru care tocmai trecea. Unul a adăugat apoi cu obidă: „Fir'ai al dracu de îmburghezit". Altul i-a răspuns: „Las' mă că mai stai şi tu oleacă în slujba poporului, da' dup'aia..." Liberalul de alături a intervenit şi el scrâşnit „Da, construim capitalismul". Nu aflase de la partid săracul că piaţa creşte, nu se construieşte...

De câteva zile la Bucureşti se „remaiază" guvernul. Pe nimeni nu interesează timpul probabil în economia Europei din care facem totuşi parte. Reveniţi acasă, domnii aceia de la Monaco şi Saint Tropez fac rocade complicate doar-doar n-o pierde nimeni nimic. Ma bătea un gând. Dacă tot ne trimit franţujii ţiganii acasă, n-am putea să îi fugărim şi noi pe politrucii ăştia înapoi? N-ar fi chiar imposibil. Ne-ar trebui doar nişte oameni tineri şi şcoliţi, cu oarece experienţă prin alte părţi, care să se hotărască să pună împreună de-o mişcare politică în stare să reînvie speranţa în ţara sărăciei din prostie. S-a mai întâmplat şi la alţii!