Supărarea între popoare

Dincolo de ce spun alţii despre noi şi de ce spunem noi despre alţii există un uriaş inventar al «ofenselor» pe care ni le aducem singuri.

N-ai cum să nu te enervezi când un străin se comportă ofensator faţă de poporul din care faci parte. Niciun popor nu merită un asemenea tratament. Fiecare are chipul lui propriu, bunele şi relele lui, dar a umbla cu generalizări stigmatizante, a înnegri omogen naţii întregi e a pune în circulaţie un fals şi o mârlănie. Mârlani sunt peste tot. Şi în Franţa. Pe de altă parte,„hîrjoana" interetnică e un sport universal. Peste tot în lume se întâlnesc portrete caricaturale, nu odată răutăcioase, ale diverselor seminţii. Sentinţele şi bancurile despre nemţi (cazoni), italieni („macaronari"), francezi (demagogi), scoţieni (zgârciţi), engleji (demodaţi), americani (inculţi), ruşi (beţivi şi pravoslavnici) ş.a.m.d. fac parte din patrimoniul deriziunii planetare. Ungurii ne vorbesc de rău, dar nici noi nu ne lăsăm mai prejos, când pomenim de „bozgori". Poetul nostru naţional e destul de otrăvit când vorbeşte despre „bulgăroi cu ceafa groasă" şi despre „grecotei cu nas subţire". Un personaj tragi-comic a devenit şi „instalatorul polonez" şi sârbul „naţionalist" şi „mafiotul" sicilian şi „fanfaronul" spaniol, ca să nu mai vorbim de frontul antisemit din întreaga lume. Sau de locurile comune, de loc flatante, despre „negri". Cât despre noi, secole de-a rândul am avut ce-am avut cu turcii (cotropitori), cu muscalii, cu fanarioţii şi, bineînţeles, cu ţiganii. M-a frapat, acum vreo săptămână, să văd comentariile pe forum ale unui articol care anunţa că dna Paula Iacob ar fi colaborat cu Securitatea. Majoritatea forumiştilor nu erau indignaţi de presupusele compromisuri ale împricinatei, ci de faptul că ar fi evreică. Asta apropo de „blândeţea" şi „spiritul nostru de toleranţă"!

Dar dincolo de ce spun alţii despre noi şi de ce spunem noi despre alţii există un uriaş inventar al „ofenselor" pe care ni le aducem singuri. Trec peste glumele destul de acide ale regăţenilor despre ardeleni, ale tuturor despre olteni, ale orăşenilor despre ţărani, ale enoriaşilor despre popi, ale „intelectualilor" despre „ingineri" etc. După mai toate sesiunile electorale din mai 1990 încoace, cei nemulţumiţi de rezultate beştelesc drastic întreaga suflare autohtonă, mereu înclinată să voteze greşit. Trebuie spus însă că nu există cultură naţională străină de exerciţiul auto-persiflării. Gogol şi Cehov pot trece drept anti-ruşi, Caragiale drept anti-român (ca şi Cioran), Nietzsche drept anti-german, Ortega y Gasset (din „Spania nevertebrată") drept anti-spaniol, ca să nu dăm decât câteva exemple.

Să aruncăm o privire şi spre scena politică şi mediatică a României de azi. Ziarele şi televiziunile configurează o apocaliptică antologie a injuriei. Gazetarii români se răstesc la politicienii români (şi viceversa), preşedintele e supărat pe popor, pe opoziţie şi chiar pe propriul partid, opoziţia se întrece în contra-atacuri pe măsură, poporul suduie guvernul, elevii pe profesori, profesorii pe ministrul Educaţiei. „Naţionalistul" tribun PRM îi face albie de porci pe toţi românii care i se împotrivesc, forumiştii desfiinţează toate articolele sub care atârnă, stânga dă de pământ, tovărăşeşte, cu dreapta, dreapta dispreţuieşte aulic stânga (şi pe moldovenii care votează PSD), clujenii au boală pe bucureşteni, bugetarii privesc chiorâş spre privaţi, Constantinescu se răfuieşte cu societatea civilă şi cu intelectualii. Pe scurt, toţi românii au o mulţime de duşmani români. Sunt însă şi constant xenofobi. Şi suferă când trei francezi fac bancuri proaste despre ei.