Memorie românească

Uitarea e de rigoare, responsabilităţile sunt un moft fără relevanţă. Memoria noastră «patriotică» se dispensează uşor de truditorii nezgomotoşi ai gliei.

Într-o duminică am vrut să-mi duc nepotul la Muzeul Naţional de Geologie de la şosea. Aveam un motiv special: voiam să-i arăt colecţia de roci a bunicului lui, profesorul Nicolae Petrulian, ajunsă, prin donaţie, la muzeul cu pricina. N-am găsit nimic. Am găsit, în schimb, o galerie de portrete ale geologilor importanţi din istoria românească a domeniului, din care, de asemenea, efigia profesorului Petrulian lipsea. Nepotul meu a avut un argument în plus să creadă că bunicul îşi ia de bune propriile închipuiri.

Nu mă pricep deloc la geologie. Dar ceea ce am aflat din familie e confirmat de informaţia existentă pe felurite site-uri sau în dicţionare şi enciclopedii. Profesorul Petrulian contează ca fondator al şcolii române de inginerie geologică şi geofizică.  Şi-a luat doctoratul la Basel, înainte de război (întâmplător cu o teză despre zăcămintele aurifere de la Roşia Montană...) a fost, ani îndelungaţi, rector la institutele de profil, a iniţiat, în 1948, Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră şi a alcătuit, mi se spune, una dintre cele mai bine organizate colecţii de minerale din Europa (cca 2.000 de exemplare, dintre care 400 au fost dăruite, după moartea sa din 1983, Muzeului Naţional de Geologie, care a expus, un timp, vreo 30, după care totul a fost dizolvat, fără menţiunea provenienţei, într-o expunere „tematică" mai largă. Nicolae Petrulian a scris numeroase studii de specialitate, un manual „clasic" despre zăcămintele de minerale utile (1973), a fost membru al Academiei Române şi al Societăţii Franceze de Mineralogie şi Cristalografie. Foştii lui studenţi şi colaboratori şi-l amintesc nu numai ca specialist de prim rang, dar şi ca sprijinitor tenace şi curajos al celor cărora exigenţele ideologice încercau, în anii '50 şi '60, să le blocheze cariera. Ei bine, din tot acest efort, memoria Muzeului Naţional de Geologie nu reţine nimic. L-am contactat telefonic pe dl Ştefan Grigorescu, directorul general al Institutului de Geologie, care a recunoscut prompt că situaţia este „anormală". Am stat de vorbă şi cu dl Călin Ricman de la muzeu. Şi dânsul a admis că ceva nu e în regulă, dar a încercat să explice, destul de confuz, că e vorba de o alcătuire muzeală „moştenită", că portretul lui Petrulian lipseşte pentru că n-au bani şi că, de altfel, portretele din muzeu sunt mai mult portrete de directori ai muzeului. (Muzeu de directori carevasăzică!). Pe scurt - şi în bună tradiţie autohtonă -„asta-i situaţia!" Ideea unei îndreptări a lucrurilor, a unei corecte reconstituiri a memoriei domeniului nu părea să fie resimţită ca obligaţie, ca datorie, ca urgenţă „managerială".

Faptul că am dat peste această specie de nevolnicie e un pur accident. Fără o întâmplătoare legătură de familie, nimeni n-ar fi constatat, probabil, pocinogul. Uitarea e de rigoare, responsabilităţile sunt un moft fără relevanţă. Memoria noastră „patriotică" se dispensează uşor de truditorii nezgomotoşi ai gliei. Am mai spus-o: instituţiile ţării sunt consecvent demobilizatoare. N-are rost să faci nimic, n-are rost să te ilustrezi harnic în vreo meserie. Nu merită. Ţi se dă repede la cap, eşti pus pe margine, lăsat în grija câtorva apropiaţi, câtă vreme şi ei mai există. Avem oricând la îndemână înjurătura de grotă sau lauda obscenă. Dar de administrarea cuminte a propriilor valori nu ne îngrijim, decât dacă o impune vreo ocazie aniversară sau vreo pilă. N-avem nevoie să ne batjocorească francezii. Ne batjocorim, clipă de clipă, singuri.