Moartea, tot mai rentabilă

Politic, aici, omul a ajuns o anexă deranjantă, dacă nu dezgustătoare, a votului.

Aici, aşa s-a murit întotdeauna şi aşa se va muri întotdeauna. Mizeria nu e nouă, cinismul este vechi, săracii fi-vor în veacul veacului primii exploataţi şi, apoi, primii îngropaţi, întâi în pământ şi, repede, în uitare. Cuvântul „solidaritate" este străin acestui dicţionar, un ornament stilistic, un accesoriu de paradă, cum sunt destule. Nu e întâia dată când genocidului i se spune reformă, nu e nici ultima oară când subminarea economiei naţionale i se va vinde, scump, prostimii, drept salvarea economiei naţionale.

Acum, când oamenii sunt lăsaţi să moară, căci moartea e mai rentabilă economic, nu e rău să ne întoarcem la aceste câteva rânduri scrise de Geo Bogza, în urmă cu 76 de ani. E povestea unui muncitor din Ardeal, poate chiar ungur, care înălţa, cu mâinile lui, pentru patruzeci de lei pe zi, ziduri la Bucureşti. Acest om - scria Bogza - „acest clăditor de locuinţe pentru alţii a murit într-o curte, sub un gard. În ajun căzuse de pe schelă şi nu fusese primit în spital: îi lipsea cartea-chitanţă cu timbrele asigurărilor sociale. Şi omul petrecuse noaptea sub gard, pentru ca a doua zi dimineaţa, în timp ce soarele răsărea peste acoperişurile oraşului, să moară acolo ca un câine". Aici, îmbătrânita întrebare Cât valorează viaţa unui om? nu mai găseşte o soluţie filosofică. Când omul nu-şi mai permite să cumpere alt răspuns, răspunsul rămâne scurt, dar atotcuprinzător: „Nimic". Altă preocupare, cândva fundamentală, acum, desigur, desuetă - Ce este omul? -, a dezvoltat, aşa cum se dezvoltă cancerul, răspunsuri teribile. Politic, omul a ajuns o anexă deranjantă, dacă nu dezgustătoare, a votului. Fără iluzii: odată ce va preda puterea, prada va fi, după cum îi e felul, prădată şi abandonată. Economic, omul sfârşeşte ca un consumator care se poate, lesne, obişnui să consume orice - inclusiv lichidul seminal al lui Tudy, care abia a finalizat singurul proiect important care mai preocupă, vizibil, masele largi, populare.

Aici, mizeria nu e nouă, cinismul e vechi, aşa vor muri întotdeauna oamenii, ca nişte câini, dar ceva esenţial s-a schimbat. Niciodată înainte nu au putut cei tineri, zdraveni la trup şi la minte, să părăsească atât de uşor speranţa că vreodată această insulă...

Iar când ea, insula, se va scufunda în oceanul de lichelism feroce şi de suficienţă fudulă, ei vor fi ajuns deja departe, privind înapoi, din masochism, cu melancolie. Nici viaţa, nici munca lor n-a cunoscut, aici, niciun preţ.