VIDEO Andrei Roşu, dialog despre transformare, temeri şi obiective aparent imposibile

Andrei Roşu

Am aflat de la Andrei Roşu, sportiv de anduranţă, cum şi-a transformat viaţa pentru că şi-a dorit să fie un model real pentru copiii săi.

Din 2010, când a decis să iasă din rândul celor care stau seară de seară pe canapea, s-a reinventat şi provocat permanent. În acelaşi an, la doar patru luni mai târziu, termina un maraton considerat extrem, fiind totodată primul om din lume care a bătut tobele la Polul Nord (la finalul cursei). Ai în faţă un finalist Double Iron Florida (7.6 km înot, 360 km bicicletă, 84.4 km alergare – în 35 de ore), Mexic Triple Ultratriathlon (11.4 km înot, 540 km bicicletă, 126 km alergare – în 48 de ore), Virginia Quintuple Ultra (19 km înot, 900 km bicicletă, 210 km alergare – în 126 de ore) şi al celui mai greu ultratriatlon din lume – Arch 2 Arc (140 km alergare, 50 km inot – traversarea Canalului Manecii – 300 km pedalat), pentru a numi doar câteva dintre “vârfurile” pe care le-a cucerit. La doar doi ani după ce începea să practice sport de anduranţă, intra în Cartea Recordurilor pentru performanţa de a alerga 7 maratoane şi 7 ultramaratoane pe 7 continente. 

“Principala mea dorinţă ca proaspăt tătic era să fiu un model real pentru Alex, băieţelul nostru (între timp avem şi o fetiţă). Gândul acesta m-a ajutat foarte mult, pentru că mi-am dat seama că dacă eu nu mă voi hrăni sănătos, dacă nu voi face sport, dacă voi sta foarte mult în casă voi fi meteo-dependent, atunci copilul nostru, respectiv copiii noştri vor prelua din obiceiurile noastre, din temerile noastre şi îi condamnăm într-un fel. De multe ori, noi dăm vină pe genă, că moştenim genele părinţilor, dar deja cred că de multe ori le moştenim obiceiurile. Şi obiceiurile se pot schimba”, spune Andrei Roşu.

Dintre toate opţiunile posibile, din momentul în care ai zis eu mă ridic de pe canapea, ai ales să alergi. De ce?

Pentru că mi s-a părut accesibilă la acel moment. O pereche de pantofi sport are toată lumea în casă. Am simţit nevoia să fac în acel moment ceva, în momentul în care am luat decizia. Şi factorul declanşator a fost când băieţelul nostru, Alex, s-a pus pe canapea, când mă uitam eu la televizor, şi a luat telefonul - a crezut că e telecomană - şi a început să îl butoneze. Mi-am dat seama că o să devină... taică-su! Atunci am luat decizia să alerg. Nu am zis să aştept până pe 1 sau până luni sau până în ianuarie anul viitor... Că noi întotdeauna acţionăm în viitor, nu în prezent. Şi în plus primisem şi un e-mail de la o colegă care era exasperată că opream mereu aerul condiţionat, că eram mai friguros, cu maratonul de la Polul Nord. Şi s-au legat toate astea. Se aliniază astrele, atunci când e momentul.

Cum îţi educi auto-disciplina?

Ai punctat foarte bine. Până la urmă e vorba de auto-disciplină şi e bine şi că ai pus accent pe auto-disciplină, pentru că de multe ori aşteptăm să ne vină din exterior, căutăm resurse externe, că e vorba de persoane, că e vorba de literatură, filme ş.a.md. Dar în final tot trebuie să facem şi noi ceva. Sigur că ideal ar fi să ai un asistent personal lângă tine care, când ar urma să faci derapaje în zona nutriţională, să îşi dea cu o nuieluşă peste degete sau tocmai începi ziua de lucru şi când să începi în forţă îţi zici ia să mai verific puţin Facebook-ul, iar să îşi dea cu o nuieluşă sau să te mângâie pe ceafă şi să îţi amintească care este obiectivul tău. Dar în viaţa reală nu avem aşa ceva şi atunci ajută să lucrăm la această auto-disciplină.

Ce am observat în primul rând este că multora dintre noi le lipseşeşte de ce-ul. De ce mă trezesc dimineaţă, de  ce mă duc la birou şi de ce fac lucrurile pe care le fac. Până nu ne descoperim de ce-ul, e complicat să avem energia necesară de a face lucruri şi de a avea auto-disciplină. Eu cu asta aş începe. Întotdeauna dacă te întrebi de ce vreau să fac asta?, primul răspuns e unul superficial – pentru că aşa face toată lumea, mă ajută să slăbesc, voi fi sănătos, răspunsuri evazive. După care te ajută să mai sapi puţin şi să te mai întrebi de 3-4 ori de ce?. De ce vreau să slăbesc? Ca să am mai multă energie! De ce vreau să am mai multă energie? Ca să fac mai multe lucruri. Ce fel de lucruri vrei să faci? Şi ajungi la esenţa a ceea ce-ţi doreşti. 

Vorbeşti despre copiii tăi ca un factor de evoluţie. Pe ei ce îi înveţi în primul rând, pentru viaţă?

Am observat că nu funcţionează învăţatul formal, în sensul în care le arăţi o planşă şi uite, e bine să mănânci pentru sănătatea ta asta, e bine să faci sport... Nu! Dacă te va vedea interesat pe tine, părinte, de mişcare, şi nu numai interesat, ci practicând sport, mâncând sănătos, vorbind în casă cu partenerul de viaţă şi cu prietenii, cu siguranţă, chiar dacă va avea nişte derapaje, poate, în zona adolescenţei, cu siguranţă îşi va crea nişte obiceiuri foarte bune, care îl vor ajuta tot restul vieţii. 

Şi mă uit acum la copiii mei -  au 11 şi respectiv 8 ani, se hrănesc sănătos, fac sport, multă mişcare, sunt în formă, au energie. Eu cred că i-a ajutat ceea ce am făcut eu.

Deci vorbim despre un parenting prin puterea exemplului...

Da, da, da! Eu cred că este cel mai bun. Cel puţin cel pe care l-am găsit noi. Pentru că a fi model pentru ei nu funcţionează pe termen lung în sensul în care zici eu şi mami săptămâna asta ţinem post, nu vorbim urât, ne purtăm frumos unul cu celălalt, ieşim la alergat ş.a.m.d. dar după aceea revii la vechile obiceiuri. Ei învaţă prin mimetism – te copiază şi uşor–uşor îşi adaptează comportamentul / personalitatea la ce văd în jur.

Dana Tudor (danielatudor.ro)

Jurnalist, consultant comunicare, branding personal şi employer branding

Co-fondator Chic-Elite.ro