Lumea fără paişpe

Pentru puştiul şaten şi slăbănog, fotbalul începuse fix în trimestrul trei din clasa a treia, cu Mondialul din Argentina. Era 1978, iar Didier Six şi Mario Alberto Kempes l-au încântat imediat, probabil pentru că alergau cu părul în vânt şi cu privirea departe, ca pieile roşii peste preria nesfârşită.

Copilul aştepta cu nerăbdare înserarea, când pe ecranul televizorului apărea mai întâi Gauchito, apoi se făcea legătura la Mar der Plata sau la Buenos Aires. „Fotbalişti mari, tată, mă bucur că-ţi plac, dar cel mai bun lipseşte de la Campionatul Mondial“, îi spunea părintele, aşezat în fotoliu. „Cine? Cine?“. „Cruyff, tată, Cruyff. Cel mai bun jucător din lume, e olandez. Avea numărul paişpe, dar s-a retras de la naţională, s-a scris şi în «Sportul». N-or să mai fie fotbalişti ca el“. „Era bătrân, nu?“. „Nu era. Nu ştiu ce motiv a avut, în ziar nu se spunea nimic. Ţi-ar fi plăcut. Şi el purta părul mai lung. Acum patru ani a pierdut finala în faţa Germaniei. Olandezii conduceau cu 1-0, apoi n-au mai jucat cum ştiau ei, iar nemţii au venit peste ei. Dar asta nu contează“, încheia tatăl, aproape în şoaptă, învăluit în lumina albăstruie a televizorului cu lămpi. Pe ecran, Olanda era învinsă din nou, acum fără Cruyff, de Argentina. Ploua cu papelitos, iar Kempes strângea la piept statuia de aur râvnită de toţi jucătorii planetei.
Johan Cruyff, în tricoul cu numărul 14 al „Portocalei mecanice“ FOTO GettyImages 

Mai târziu au apărut Conti, Maradona, Scifo, Hagi, Socrates, Gullit, Rummenigge, Romario, Zidane, şi i-a iubit pe toţi, dar vorbele tatălui îi tot răsunau în urechi: „Cruyff, tată, Cruyff”. Ajunsese la liceu când l-a văzut prima dată pe Johan, într-o colecţie de faze şi goluri memorabile, pe o casetă video. Apoi, peste ani buni, pe youtube. L-a văzut şi pe banca Barcelonei, când a adus prima Cupă a Campionilor pe Avinguda Diagonal, după o finală cu Sampdoria. Şi punând primele cărămizi, înainte de Bobby Robson şi de Josep Guardiola, ale echipei aproape invincibile de peste 20 de ani.

Astă-toamnă, la 68 de ani, Johan a aflat că are cancer. „După tratamentele medicale pot spune ca rezultatele sunt încurajatoare, datorită muncii excelente a medicilor, datorită afecţiunii oamenilor şi a mentalităţii mele pozitive. Mă simt de parcă aş conduce cu 2-0 în prima repriză a unui meci care nu s-a terminat încă. Dar eu sunt sigur că voi câştiga în cele din urmă”, spunea, acum o lună şi ceva, fostul star al fotbalului.

Ştii ceva, tată? Ai avut dreptate. Johan a câştigat mereu, chiar şi la 1-2 cu Germania, în finala din 1974. Aşa cum a făcut-o şi în goana nebună a lui Ajax, şi în ritmul lent al citostaticelor care picură din perfuzie. Şi, parcă da, paişpe e, dacă nu mai bun, măcar altfel decât orice zece sau orice nouă, şi de-atunci, şi din vremurile care au venit şi care or să mai vină.

Acest articol a fost publicat şi pe blogul personal: alinpaicu.ro.