"Nu, domnule, n-am traversat Dunărea înot!" FOTO Marian Iliescu

Camelia Potec (32 de ani) a dezvăluit pentru „Weekend Adevărul“ ce pact a încheiat cu părinţii ei pentru a fi lăsată la înot: dacă lua la şcoală o notă mai mică de 9, era retrasă de la antrenamente. Multipla campioană a povestit şi despre momentul-cumpănă din anul 2003, când a fost la un pas să abandoneze viaţa sportivă şi să rămână cu mâna stângă paralizată

Înotul este un sport care îţi dezvoltă foarte mult masa musculară. Un adevăr recunoscut de mulţi specialişti, care nu se aplică însă în cazul Cameliei Potec. La 32 de ani, fosta campioană olimpică (Atena 2004) are aspectul unei liceene slăbuţe, certată un pic cu mâncarea, care poate urca în orice moment pe un podium de prezentare de modă. Forţa cu care tăia apa din bazinul olimpic de la Atena nu este trădată decât de privirea directă şi de gesturile hotărâte pe care le face. A reuşit, cu o tărie de caracter excepţională, să treacă peste momentele grele din carieră. Aşa a fost cazul şi în primăvara anului 2003, când viaţa îi putea fi schimbată în mod radical. Braţul stâng îi era paralizat după ruperea mai multor tendoane. A refuzat să fie operată şi a urmat o recuperare anevoioasă, care în cele din urmă a dat rezultate. După un an şi jumătate câştiga aurul olimpic la Atena. Dar nu a fost uşor. Prima probă la care a participat, cea de 400 de metri liber, pentru care s-a pregătit în mod special, i-a adus un loc 4. La fel ca la Sydney. „Când am terminat cursa de 200 de metri, singurul lucru pe care mi-l doream era să nu fi terminat iar pe obsedantul loc 4. Preferam să ies ultima decât să ratez podiumul la mustaţă“, ne-a povestit, printre altele Potec.

„Weekend Adevărul“: Când a intrat Camelia Potec pentru prima dată într-o piscină, să înoate?

Camelia Potec: Sincer, nu mai ţin minte, deoarece situaţia nu era una care să fie de neuitat. Până să ajung să înot într-o piscină, eu luam deja valurile Dunării în piept. Pe la 5-6 ani înotam deja. Unde vedeam o apă, săream în ea. Îmi plăcea enorm să mă bălăcesc. În aceste condiţii, tata s-a simţit obligat să mă înveţe să înot pentru a mă feri de vreun accident.

Nu vă era frică? Dunărea este destul de periculoasă?

Nu. Cred că părinţii erau cei care îşi făceau griji. În cele din urmă, văzând cât de mult îmi place să înot, au decis să-mi facă abonament la piscină. Nu de alta, dar venea toamna şi nu mai aveam unde să-mi consum energia. Mă duceam de trei ori pe săptămână „la public“, cum spunem noi, înotătorii, adică împreună cu oamenii care nu făceau sport de performanţă, ci doar înotau de plăcere.

Şi acum am să pun întrebarea care o să vă enerveze. Aţi trecut Dunărea înot?

Nuuu, domnule! Nu! Toată lumea crede că dacă eşti înotătoare şi eşti din Brăila, ar fi trebuit să traversezi Dunărea... (râde).

Cineva mi-a vândut pontul şi am vrut să văd reacţia...

(Continuă să râdă) ...n-am înţeles de ce fac oamenii astfel de legături. Nici eu, nici Diana Mocanu (n.r.– dublă campioană olimpică la Sydney la nataţie), nu avem performanţa asta în portofoliu. Nu am traversat Dunărea! Acum, serios vorbind, dacă vrei să-ţi testezi rezistenţa la înot, e bine să o faci într-un loc sigur, într-o piscină.

„Înotam din instinct“

 Când aţi trecut de nivelul „la public“ la cel sportiv?

La piscină făceau antrenament şi sportivii de performanţă, iar un antrenor m-a observat. Era curios de unde învăţasem să înot. Le-a spus părinţilor că am o tehnică foarte bună. A rămas surprins când a aflat că nu aveam nicio oră de antrenament şi că înotam din instinct.

Vă mai aduceţi aminte numele antrenorului?

Era Ion Ionescu. Un antrenor foarte cunoscut. Avea deja câţiva sportivi care cuceriseră medalii la campionatele europene. A urmat apoi o perioadă de antrenament, mai mult de acomodare, după care antrenorul le-a spus părinţilor că ar fi bine dacă m-ar înscrie la Liceul Sportiv din Brăila, pentru a mă apuca serios de pregătire în vederea performanţei. A fost un moment destul de tensionat...

De ce?

Eram prin clasa a III-a când s-a discutat despre înscrierea la liceul sportiv. Părinţii mei n-au vrut să mă apuc serios de înot. Mai mult, credeau că liceul sportiv nu este unul tocmai bun pentru a învăţa, iar ei îşi doreau să fac o şcoală bună care să-mi ofere cadrul necesar pentru a urma o facultate. Aşa era mentalitatea atunci, că dacă vrei să faci şcoală cu adevărat, nu te duci la un liceu cu profil sportiv. A urmat o perioadă în care mă rugam de ei tot timpul să mă lase să fac înot, că eu asta îmi doream. Eram în stare să le promit orice. În cele din urmă, am făcut un pact cu ei: le-am promis că nu o să am nicio notă sub 9 dacă mă lasă la înot.

Au fost de acord?

Tata s-a lăsat convins mai greu, dar într-un final a acceptat.

Şi a funcţionat pactul? Aţi luat numai note de 9 şi 10?

După câteva luni am „încasat“ un 7, iar pedeapsa a venit imediat: două săptămâni nu am fost lăsată să merg la antrenament.

„Ai fost tu prima şi ai luat tot talentul“

Care dintre părinţi era mai intransigent?

Tata. El era „durul“. Mama era mai înţelegătoare, mai iubitoare cu mine şi cu fratele meu.

Fratele a făcut şi el înot?

E mai mic ca mine cu trei ani. O perioadă a mers şi el la antrenamente, dar nu s-a ţinut. „Ai fost tu prima şi ai luat tot talentul“, îmi spune şi acum, în glumă, când vine vorba de performanţele sportive. Am o relaţie foarte apropiată cu el, petrecem mult timp împreună.

Dacă nu era înotul, ce alt sport v-ar fi atras?

În mod sigur un sport individual. Nu sunt făcută pentru sporturile de echipă. Cred că atletismul ar fi fost o opţiune. La şcoală, am avut clasă mixtă cu atletismul şi voleiul. Mi-au plăcut sporturile îndividuale, să-mi asum singură toate responsabilităţile... În sporturile de echipă poţi să munceşti mai puţin, dar să fii foarte talentat şi ceilalţi să muncească pentru tine sau, invers, să fii muncitor, dar să nu ieşi în evidenţă.

Erau grele antrenamentele? Programul şcolar la un liceu sportiv este diferit decât la o instituţie de învăţământ normală?

În clasele a treia şi a patra am avut un antrenament pe zi, după care, începând cu clasa a cincea, am trecut la două antrenamente pe zi. Trebuia să mă trezesc dimineaţa la 6.30. Era un chin pentru mine, am avut şi am o problemă cu trezitul de dimineaţă. La ora 7.00 eram la piscină, unde începeam o oră de pregătire fizică, după care intram în apă vreo două ore. La 11.00 fix mă prezentam la şcoală. Aveam ore până pe la 16.00, după care începea al doilea antrenament.

„Am avut şi pat cu saltea plină cu apă“

Exista timp liber pentru sportiva Camelia Potec?

Erau puţine momente în care făceam altceva. Cu toate momentele grele, în special trezitul de dimineaţă, când intram în apă aveam un sentiment deosebit. Mă simţeam extraordinar de bine, făceam ceea ce îmi doream. Apoi erau momentele în care plecam în competiţie, în care mă distram cu colegii. Închipuiţi-vă un drum cu autocarul până în Italia, ne distram la greu! Era frumos, nu simţeai cum trece timpul.

Dar în vacanţe, unde fugeaţi?

Poate e greu de crezut dar vacanţa de vara însemna, în mare parte, tot apă. Mă duceam cu părinţii la mare, iar când mă duceam la bunicii din partea tatălui, la Codlea, aveam un ştrand unde ne bălăceam toată ziua.

Bunicii din partea mamei erau din Brăila?

Nu, ei stăteau la Tecuci. Acolo eram mai ruptă de apă, dar aveam ce face: stăteam de pază la pepeni, mai ajutam prin grădină, era frumos. Nu stăteam însă prea mult, era şi perioada în care părinţii îşi luau concediu. Aşa că litoralul era o destinaţie permanentă vara. Multă lume credea că eram sătulă de apă şi că puţinul timp liber pe care îl aveam îl petreceam la munte, dar era tocmai invers. Mă duceam la mare, şi stăteam ore-n şir pe colac să mă relaxez.

„Am înghiţit multă apă din piscină“

O copilărie petrecută în mare parte în apă?

Aşa este. Dacă stau să mă gândesc, şi să scot din socoteală timpul petrecut în somn, cred că 80% din copilărie am petrecut-o în apă. Am avut, la un moment dat, şi pat cu saltea plină cu apă (râde).

Câtă apă înghite un înotător într-o carieră?

Ooo, foarte multă...

O sută de litri?

Nu poate nimeni să contabilizeze, dar în mod sigur un înotător înghite, involuntar, multă apă. Şi eu o păţeam. Aproape la fiecare antrenament sau competiţie înghiţeam apă din bazin. E imposibil să nu faci asta, efortul pe care îl faci este imens, trebuie să respiri la un anumit interval, iar atunci, din când în când înghiţi apă. Doar n-o să te opreşti în plină cursă să spui: „Vreau pauză, am înghiţit apă“. Am băut multă apă din piscină, dar nu am avut niciodată probleme medicale din cauza asta. Când mă duc la antrenamente să văd copiii, le spun să aibă grijă să nu înghită toată apa din bazin ca să mai aibă unde înota (râde).

Prima competiţie, locul 11

Cum a fost la prima competiţie?

Nu mai ţin minte unde a avut loc, cred că au fost, de fapt, două competiţii organizate în aceeaşi perioadă. Îmi aduc totuşi bine aminte că am crezut că sunt pregătită să fac un rezultat bun. Eram sigură că voi rupe norii. În cele din urmă, m-am postat pe poziţia a 11-a. Era o probă de bras.

Nu aţi excelat în acest stil...

Eu am fost mult timp spatistă. La bras sau craul mă consideram mai puţin pregătită. La 14 ani am fost însă nevoită să fac o alegere: să schimb stilul în care doream să fac performanţă sau să mă las de înot.

Din ce cauză?

Nu mai aveam mobilitate şi pierdeam jumătate din tracţiunea la braţul stâng. Nu a fost un capăt de ţară, pentru că lucram în toate stilurile, iar acest lucru m-a ajutat să mă reorientez. La 15 ani ştiam că mă voi specializa în craul sau liber, cum este mult mai cunoscut de oameni. Experienţa mea ar fi bine să reprezinte un exemplu pentru cei care vor să se apuce de înot. Nu e bine să înceapă viaţa sportivă cu prejudecata că trebuie să înveţe să înoate doar într-un singur stil. Este posibil ca un copil de 6-7 ani să nu-şi dea seama că are alte aptitudini, care îl pot ajuta să facă performanţă în alt stil de înot decât în cel care-i place.

„Mami, mi-au furat banii din plic!“

Unde aţi luat primul loc 1?

La Brăila. Momentul este de neuitat pentru mine, din două puncte de vedere. Atunci m-am urcat pe prima treaptă a podiumului şi tot atunci am descoperit ce înseamnă impozitul.

Cum aşa?

Era în 1993, aveam 11 ani, şi la decernarea premiilor, pe lângă un tort de ciocolată, care se cam topise, am primit şi un plic cu bani. Pe el era scrisă o sumă, nu era mare, ceva modic, dar când l-am deschis şi i-am numărat, am văzut că sunt mai puţini. Am fugit către ai mei şi am strigat: „Mami, mi-au furat banii din plic!“. Eram traumatizată, sincer. Atunci am aflat de impozit, de faptul că statul trebuia să-mi ia din bani atunci când câştigam premii la diferite competiţii. Ai mei au dus atunci muncă de lămurire să-mi explice că e normal să fie plătite impozite şi că nimeni nu mi-a furat banii.

Au urmat apoi alte premii şi alte impozite. Care credeţi că este vârsta optimă pentru performanţă în nataţie?

Vârsta optimă pentru nataţie era, acum zece ani undeva peste 18 ani. La Olimpiada de la Londra am văzut, însă, două fete care au ieşit campioane olimpice la 15 ani. Mai mult, una dintre ele a câştigat o probă de rezistenţă de 800 de metri, ceea ce m-a surprins foarte mult. Aici experienţa, rezistenţa fizică şi psihică sunt foarte importante, iar aceste calităţi le câştigi în timp. În schimb, la probele pe distanţe scurte, este posibil să ai rezultate foarte bune şi la vârste mai mici de 18 ani. Diana Mocanu a devenit dublă campioană olimpică la 16 ani. Eu ar fi trebuit să particip la Olimpiada de la Atlanta, din 1996, la 14 ani...

Şi de ce n-aţi mers?

A fost ceva legat de o decizie a Federaţiei, ceva administrativ. România participa la proba de ştafetă de 4x200 de metri liber. Erau patru înotătoare plus o rezervă, care trebuiau să se deplaseze în SUA. Eu aveam al cincilea timp la 200 de metri liber şi ar fi trebuit să fiu rezerva. S-a luat decizia să meargă doar titularele, iar eu am rămas acasă. Mi s-a explicat că am timp să ajung la olimpiadă, că voi merge cu siguranţă la Sydney în 2000.

<strong>„Am terminat cursa şi nu ştiam că sunt campioană olimpică“</strong>

Cei de la Federaţie au simţit potenţialul dumneavoastră, pentru că, patru ani mai târziu, aţi ajuns la Sydney...

Pentru mine, Olimpiada de la Sydney este un mare eşec. Am încercat de-a lungul timpului să-mi explic ce s-a întâmplat la acea competiţie. Eram pe val, aveam rezultate bune. La Europenele da la Istanbul, din 1999, am luat două medalii de aur, la probele de 200 de metri şi 400 de metri liber. Olimpiada trebuia să fie momentul meu de glorie, însă s-a transformat într-o competiţie ratată. Tensiunea psihică a fost foarte mare şi am fost furată de peisaj, Jocurile Olimpice fiind ceva cu totul aparte faţă de ceea ce trăisem eu până în acel moment.

Un loc patru nu este chiar un rezultat dezastruos...

Pentru mine a fost. Eu eram convinsă că voi câştiga o medalie la una din cele două probe la care eram campioană europeană.

„După Sydney nimeni nu m-a întrebat nimic“

Ce decizii aţi luat imediat după olimpiadă?

Practic, din punct de vedere fizic nu era nimic de recuperat. Am schimbat antrenorul, deoarece am considerat că nu m-a susţinut suficient, nu a făcut echipă cu mine. Chiar dacă este un sport individual, există totusi o echipă în spate, care îţi oferă suportul necesar pentru a avea toate condiţiile să faci performanţă.

Cine era antrenorul?

Ion Ionescu, cel care m-a descoperit şi alături de care am lucrat aproape nouă ani. O altă schimbare a fost să plec din Brăila, să mă mut la Bucureşti.

De ce?

Aşa am considerat că e mai bine. Când ai rezultate, toată lumea e alături de tine. Pe mine după Sydney nimeni nu m-a întrebat nimic. Mai mult, nu puteam să mă antrenez alături de Diana Mocanu şi Beatrice Câşlaru. Toată presa era cu ochii pe ele, Diana era dublă campioană olimpică, iar Beatrice, medaliată cu argint şi bronz. Eram şi suntem prietene, dar psihic simţeam că nu mai puteam sta în aceeaşi sală unde zilnic venea presa să vadă cum se pregătesc.

Locul trei la Mondiale

Cu cine aţi continuat antrenamentele?

Cu doamna Doina Sava, iar rezultatele au început să apară imediat, câştigând în premieră o medalie la campionatele mondiale. Am luat bronzul la Fukuoka. În 2002, la Berlin, am luat argintul la 200 de metri liber, fiind învinsă de idolul meu germanca Franziska van Almsick, care la Sydney a avut, la fel ca mine, un concurs dezastruos. Eram favorite, dar niciuna nu am luat medalie.

Şase luni de recuperare

Se vedea la orizont Olimpiada de la Atena?

Se vedea, dar pentru mine a urmat un an 2003 de cumpănă, în care s-a pus problema să renunţ la viaţa sportivă.

O accidentare?

Simţeam dureri la braţul stâng şi m-am dus să văd ce am. După control, doctorul a spus că ar trebui să mă gândesc să mă las de sport, că am tendoanele rupte la umărul stâng, din cauza uzurii. Practic, braţul meu atârna doar într-un tendon şi nu mai puteam să-l ridic.  Mi s-a spus că trebuie să mă operez, dar că nimeni nu-mi poate garanta că voi fi OK din punct de vedere sportiv. Îmi era frică de operaţie şi am zis că nu are rost să risc să-mi tai umărul...era prea complicat. Am început recuperarea. Relaxare totală a muşchilor, trei luni la Băile Felix cu toate procedurile cu apă termală, plus o lună în care am făcut mişcări şi recuperare. Principala mea dorinţă era să nu rămân cu acel handicap... Aveam 23 de ani.

Cât a durat recuperarea?

Şase luni. Am început să mă simt bine, chiar foarte bine. Am decis să revin în bazin fără să mai fac ultima radiografie propusă de doctor. Eram în luna septembrie şi aveam timp să mă pregătesc pentru Olimpiada de la Atena. Trebuia să fac baremele de timp pentru a ajunge la competiţie, lucru care s-a rezolvat.

„Îmi doream să nu fie iar locul 4“

A urmat Atena...

Şi, iar, o mare dezamăgire. Un alt loc patru la 400 de metri liber. Eram terminată, deoarece după accidentare am decis, împreună cu antrenoarea mea, să mă axez pe probe de rezistenţă, pe volum. Nu puteam să risc la probe de forţă, de viteză, din cauză unei posibile recidive. Aşa că, după finala de la 400 de metri, toate speranţele mele se legau de proba de 200 de metri, unde mă calificasem destul de greu, fiind pe culoarul unu.

Cum aţi reuşit să învingeţi de pe un culoar extrem de nefavorabil?

N-am avut nicio strategie. Nici nu puteam să am. Eu n-am avut la bază viteza, tot timpul mergeam pe calitatea stilului, eficienţă si rezistenţă. În proba de 200 de metri liber, care este una de viteză, venem de obicei pe partea a doua. Ştiam care sunt slăbiciunile mele, dar culoarul pe care eram nu-mi permitea să-mi creez nicio strategie. În momentul în care respiri dacă eşti pe culoarul unu, nu poţi vedea mai mult de două concurente, în scurta perioadă în care vezi deasupra apei. Am terminat cursa şi nu ştiam că sunt campioană. Îmi doream să nu fi terminat iar pe locul 4. Iniţial am încercat să aud dacă antrenoarea ţipă, dar n-am auzit nimic. Mai târziu, când am întrebat-o de ce nu se bucura, mi-a spus că la finalul cursei nu mai avea voce. M-am uitat apoi pe tabelă şi am văzut un „11“, era culoarul şi locul. Am crezut că nu văd bine. Era culoarul 1 şi locul 1. Eram campioană.

„Anul acesta mi-am propus să învăţ să cânt la pian“

Cum se distra adolescenta Camelia Potec în anii ’90?

În puţinul timp liber pe care îl aveam, adoram să ies în oraş cu prietenii. Pierdeam ore întregi la cofetărie, la un suc sau la o prăjitură. Pe vremea aceea nu aveam voie să beau cafea, exista pericolul să iasă cofeina la testele antidoping şi să am probleme.

Acum beţi cafea?

Da, destul de des. Cred că recuperez anii în care n-am băut. Stau cu orele la cafenea cu prietenii, iarna prin mall-uri, vara la terasă. Este una din modalităţile mele de a mă relaxa.

În anii adolescenţei nu prea existau mall-uri...

Aşa este, dar atunci existau cofetăriile şi cinematografele din centrul Brăilei, unde mă duceam cu prietenii să văd filme. Am fost şi sunt îndrăgostită de cinema...

Ce filme vă plac?

Filmele de acţiune. Îmi place adrenalina, nu pot să mă uit la chestii triste sau siropoase. Nu e genul meu.

Fratele, frână la shopping

Cu shoppingul?

Aici aş avea o mare problemă, dar mă ţine din scurt fratele meu.

Vă interzice să mergeţi la cumpărături?

Ooo, nu! Când ieşim în oraş şi îi spun că vreau să trecem prin magazine, îl apucă o durere teribilă de cap. Iniţial am crezut că o face intenţionat, dar se pare că are o fobie legată de shopping. Când intră într-un magazin, unde eu pot să-mi pierd câteva ore printre rafturile cu haine, el se albeşte la faţă şi are o mutră de ai impresia că merge la spital, la o operaţie (râde)... E un antidot bun pentru mania shoppingului...

De ce nu vă duceţi fără el?

Am mai fost, dar petrecem foarte mult timp împreună. Avem o relaţie extraordinară, este cel ma bun prieten al meu, mă ajută în tot ceea ce fac, inclusiv aici la Federaţie.

Dacă nu ar fi fost să facă nataţie, ce ar fi făcut acum Camelia Potec?

În mod sigur, n-aş mai fi dat interviul ăsta...n-aş mai fi fost la fel de celebră (zâmbeşte). Cred că aş fi lucrat în turism. De altfel, am şi făcut facultatea în acest domeniu. Îmi place să călătoresc şi să-i conving şi pe alţii că merită să pleci să vizitezi lumea.

Renta viageră, o soluţie bună

Din câte ştiu, aveţi şi un hotel. Cum merge afacerea?

Tatăl meu se ocupă de ea, iar eu îl ajut când am timp. Este un hotel plutitor, un concept mai puţin obişnuit pentru România. La început a fost destul de greu deoarece românii nu prea au consumat genul acesta de cazare, combinată cu o croazieră pe Dunăre. Dar acum merge bine.

Navighează în acest moment?

Nu, este ancorat în port, la Brăila. Iarna nu prea plecăm cu el, dar avem clienţi pentru cazare.

Aţi câştigat bani de pe urma sportului?

Am fost una dintre sportivele norocoase care au reuşit să câştige bani de pe urma rezultatelor. Înainte de Revoluţie nu existau premii în bani, fiind alte modalităţi de a răsplăti un campion olimpic, însă situaţia acestora nu era tocmai una de invidiat. Acum există nişte bani care răsplătesc efortul tău ca sportiv. Eu am câştigat 60.000 de euro după titlul olimpic de la Atena. Sunt bani pe care poţi să-i investeşti în viitorul tău. De asemenea, marea realizare din domeniul sportiv, de după 1990, este cea a rentelor viagere. Chiar dacă pot avea şi efecte negative, de genul că sportivi care pot încă activa o lasă mai moale ştiind că au un venit garantat pe viaţă, rentele sunt binevenite. Îi poate ajuta după cariera sportivă să-şi continue sau să-şi completeze studiile, fără presiunea traiului de zi cu zi.

Există ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi şi nu aţi putut din cauza lipsei de timp?

Da, să cânt la pian şi să pictez. De fapt mi-am propus ca anul acesta să învăţ să cânt la pian şi am găsit pe cineva care să-mi ofere meditaţii. Eu sunt foarte cuminte şi ascultătoare, aşa că, în mod sigur, voi reuşi să interpretez câteva melodii după lecţiile primite.

Dar pictatul?

Aici e mai greu, nu cred că aş mai avea vreo şansă.

Acest interviu a fost publicat în „Weekend Adevărul“.