Ultima zi de dictatură, prima zi de libertate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aparatul de radio Estonia semăna cu o noptieră pe patru picioare. Poate şi de aceea, mama îl decorase cu un mileu frumos care avea marele dezavantaj că trebuia înlăturat ori de câte ori doream să ridic capacul pick-upului. Marfă rusească, dar prindea bine Europa Liberă. Avea şi ochi magic, de un verde intens, care mă ajuta să-mi dau seama când mă apropii de post.

Era o noapte neagră de noiembrie. Printre pocniturile şi hârâielile bruiajului, ascultam şi nu-mi credeam urechilor: nemţii din RDG treceau prin Poarta Brandenburg în Berlinul de Vest. Auzeam urale şi strigăte de bucurie. „Tor auf, Tor auf”, „Deschideţi poarta” strigă mulţimea. Încep să plâng. La noi, peste doar unsprezece zile urmează Congresul al XIV-lea. „Nu vom scăpa niciodată”, îmi spun descurajat în sinea mea.

Ochiul magic începe să se lăbărţeze, semn că Europa Liberă e aproape. A trecut mai bine de o lună şi stau aşezat din nou în faţa radioului noptieră. Aud împuşcături şi ţipete. Se transmite din Timişoara. Sunt anunţaţi mii de morţi. Parcă gloanţele şuieră prin dormitor. Mă ghemuiesc instinctiv de parcă sunt eu cel împuşcat.

Ajung dimineaţă la serviciu şi un coleg al cărui tată ştiu că este „apevist” gesticulează surescitat. Ne spune icnind: tata e la Timişoara, s-a dat alarmă „Radu cel Frumos”. Mi-aduc aminte, vag, din armată că ne instruiseră odată că cea mai a dracu’ alarmă e asta. Însemna război. O luasem ca un banc. Începem să comentăm. Fiecare povestim ce auzisem în seara precedentă. E prima oară când constat că toţi ascultăm Europa Liberă!

Seara la televizor apare Ceauşescu. Vorbeşte grav şi la fel de gângav. E înconjurat de tovarăşa şi de alţi tovarăşi care par împăiaţi. Este şi generalul Milea într-un colţ. E groasă îmi spun, dar tot nu vom scăpa de el. Închid televizorul cu un gust de coclit în gură.

A doua zi, am de terminat un proiect şi nu îmi arde să mai comentez. În biroul alăturat, un televizor merge permanent. Se transmite adunarea populară din Bucureşti. Nu mă uit. Îmi pare aceeaşi butaforie pe care o cunosc de când mă ştiu. Deodată, aud un strigăt, „băăă, gata, a început!” E Doru, aleargă între birouri ca apucat. Eu o apuc în sens contrar către televizor să înţeleg ce se întâmplă. Nimic. Pe ecran văd un carton şi imediat după, reapare Ceauşescu. Dă din mână de parcă o are dezarticulată din încheietură. Are o privire abulică, de şobolan prins în cursă. Continuă discursul. Se aud aceleaşi urale pe care le ştiu, vai, atât de bine „Ceauşescu, PCR”. Mă gândesc că Doru nu a văzut bine.

E 22 decembrie. Se anunţă o zi însorită. Mă îmbrac totuşi cu şuba. E o şubă de şantier, căptuşită cu blană de oaie, pe care mi-a dat-o tata când eram student. Cu ea şi cu căciula de nutrie pe cap arăt ca un activist. Când m-a văzut prima oară în şubă şi cu nutria pe cap, un coleg de facultate bâlbâit mi-a spus admirativ, „bă, bă, arăţi ca un me.. mer.. merceolog!” Ajung la institut. Fiul „apevistului” e iar transpus. Ne spune: „au ieşit Avioanele”! E vorba de muncitorii de la Fabrica de Avioane cu care tot oraşul se mândreşte. Devenim curioşi, eu şi încă doi colegi. Ieşim din clădirea Universităţii pe stradă. Pe lângă noi se precipită în fugă profesori, secretare, asistenţi. Fug ca potârnichile. Sunt în principal cei de la ISE. Cei cu „socialismul ştiinţific” şi cu „materialismul dialectic şi istoric”. Îl văd printre ei fugind îngrozit şi pe secretarul de partid pe facultate care m-a acuzat că vreau să mă „infiltrez” în rândurile partidului. O luăm către Teatrul Naţional. E plin de soldaţi înarmaţi. Nu par în dispozitiv, stau grămadă de parcă se apără unii pe alţii. Văd o tanchetă. Mă îndrept către ea. Prin turelă este ieşit un subofiţer. Îl întreb: „o să trageţi în noi?”. Îl podidesc lacrimile şi în timp ce se retrage înăuntru îmi spune: „cum să trag, am şi eu copii!”. Mi se pare rezonabil. Trecem înapoi strada pe care nu circulă nimic. Văd un miliţian şi mă îndrept către el. Se sperie când ne vede trei şi o ia atât de repede la fugă încât şapca îi zboară comic de pe cap. Nu înţeleg ce l-a speriat în halul ăsta. Aud un zumzet şi mă întorc către dreapta. Îmi dau seama abia acum ce i-a produs spaima. O coloană urcă dinspre Calea Bucureşti şi o coteşte pe Cuza prin faţa Universităţii, către noi. Ne aşezăm pe bordură aşteptând coloana care se apropie. Mitică, cel care a lucrat la CÎZ, exclamă surprins: „sunt inginerii de la Avioane!”. Parcă mă electrocutează. Fusesem obişnuit cu rolul conducător al clasei muncitoare. E prima oară când simt solidaritatea de breaslă. Dacă inginerii sunt în primul rând, sunt cu ei. Coloana ajunge în dreptul nostru şi păşesc hotărât în primul rând. Ne ţinem de braţ. O stare euforică mă cuprinde. Scandez alături de ceilalţi: „Ceauşescu judecat pentru morţii din Banat”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Chiar nu îmi e frică. Deloc. Aş intra în iad fără să tresar.

Nu mergem mult. La ferestre este multă lume ieşită. Şi mai mulţi sunt în spatele perdelelor. Zăresc la etajul doi un coleg care face poze. Îi fac cu mâna. E prea departe şi nu are cum să mă vadă. Nu ştiu ce intenţionează să facă cu pozele. Târziu m-am gândit că dacă revolta ar fi fost înăbuşită, pozele ar fi ajuns la Securitate ca să ne recunoască. Cine ştie?! Mai este un cameraman care filmează  urcat în cârca altuia. Îl cunosc, e cel care filmează la nunţi şi botezuri cu o cameră VHS. Îmi scot căciula şi o agit către el, doar, doar voi apare în cadru.

Ne oprim. Sunt în partea dreaptă a coloanei, în rândul doi. Privesc printre cei din faţă şi văd soldaţii în aliniament. Ţin automatele ameninţător către noi, dar nu ştiu de ce, îmi par mai înspăimântaţi ei decât mine. S-a retras şi TAB-ul în faţa Primăriei, iar către noi sunt îndreptate acum şi tunurile cu apă de la două maşini de pompieri.

Ar trebui să-mi fie frică că ne împuşcă şi totuşi nu îmi este. Amintirea şuieratului gloanţelor pe care îl auzisem la Europa Liberă în Timişoara, în loc să mă înspăimânte, mă îmbărbătează. Ce dacă trag? De ceva îmi este totuşi frică: îmi spun că dacă vor pune tunurile cu apă pe noi o să mă ud tot şi până ajung acasă, pe frigul de afară, sigur o să răcesc la plămâni. Nu îmi e frică deloc că o să mor împuşcat, mi-e groază să nu răcesc pentru că mă ştiu sensibil şi că tot timpul fac amigdalită.

Câţiva din faţă negociază cu comandanţii soldaţilor. Reuşesc ceva pentru că soldaţii se dau de-o parte şi se retrag derutaţi, paralel cu trotuarul. Înaintăm până în faţa Consiliului Judeţean. Din faţă urcă o altă coloană cu care ne unim şi astfel se mai umple Piaţa. Continuăm să scandăm. E minunat să scandezi, nu simţi nici frigul, nici frica. Aţi încercat vreodată?

La un moment dat, încearcă să iasă în balcon Prim-Secretarul. Îl huidium cu sete şi se retrage speriat în spatele perdelei. „Suntem mulţi?” mă întreabă colegul mai scund. Mă ridic pe vârful picioarelor şi privesc în spate. Nu mi se pare că Piaţa e plină. Scandăm în continuare. Ne şi încălzim. Deodată, rumoarea se împrăştie printre noi. „Milea s-a sinucis”. Scandez mai abitir, dar şi cu mai mult spor când văd cum piaţa se umple. Nu trece mult şi din gură în gură ciculă zvonul că „Ceauşescu a fugit”! În sfârşit! Încep să răd ca un nebun. Mă îmbrăţişez şi mă sărut cu cei din jur. Nu ştiu cine sunt. Nici ei nu ştiu.

Mulţi de lângă mine ţâşnesc către uşa principală a Judeţenei de Partid. Din balconul unde încercase să bâiguie Prim-Secretarul, se aruncă cu cărţi şi cu portretele lui Ceauşescu. Piaţa s-a umplut acum la refuz! Din ce în ce mai mulţi pleacă să intre în clădire. E o adevărată coadă. Sunt sătul de stat la cozi. Eu plec acasă. Mi-am luat raţia de libertate. De ce să mai stau? Mă duc să o împart cu familia, dar mai ales cu băiatul meu de un an. O să-i placă când va fi mare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite