Timp suspendat. Roland Jaccard (Invitaţii ZFR)

„Când am aflat că Miss Corona era pe cale să cucerească toată planeta, am completat imediat un formular unde am precizat că nu doream să fiu reanimat sub nicio formă. Prima oară când am fost controlat, poliţista mi-a cerut cartea de identitate. Când a descoperit că sunt cetăţean elveţian a devenit deodată foarte amabilă. E întotdeauna preferabil să provii dintr-o ţară bogată, mi-am zis, o dată în plus.“

Timp suspendat. Nu ştim încă bine în ce tip de naraţiune să aşezăm perioada de izolare, cu amestecul său straniu de stări şi gesturi. Spaima de sfârşit, orele de plictiseală, cifrele pandemiei, surescitarea şi îngrijorarea, energia creativă sau lipsa de vitalitate au ritmat un spaţiu-timp singular, inedit, deschis unor interogaţii multiple, în intimitate cel mai adesea.

Impusă, solitudinea fiecăruia a vibrat însă colectiv. 

Invitaţii ZFR

Am deschis pe blogul francofon Zoom France Roumanie un spaţiu de exprimare în acest sens, invitând săptămânal scriitori şi artişti de expresie franceză să analizeze, la cald, în ce mod i-a afectat (sau continuă să-i bulverseze) criza, individuală şi colectivă, cauzată de pandemie.

Ancheta iniţiată de ZFR propune trei întrebări, înţelese însă ca puncte de pornire, provocări pentru o reflecţie liberă, individuală, asumată:

1. Cu ce asociaţi timpul suspendat al izolării, ce reflecţii vă stârneşte această experienţă insolită ?

2. Ce raport a instaurat experienţa izolării între intimitate şi extimitate (preluând termenul psihiatrului francez Serge Tisseron). În ce măsură aţi resimţit o  tensiune expresivă, dorinţa de a exprima mai intens în exterior lumea interioară?

3. Ieşim din izolare. Ca să mergem unde? Spre ce?

Invitatul săptămânii în proiectul Temps d’arrêt de pe Zoom France Roumanie este Roland Jaccard*, scriitor elveţian.

Miss Corona şi pasiunea pentru bătrâni

Când am aflat că Miss Corona era pe cale să cucerească toată planeta, am completat imediat un formular unde am precizat că nu doream să fiu reanimat sub nicio formă.

După care am completat un al doilea formular destinat controlului poliţiei cu precizarea orei la care îmi făceam cumpărăturile la Bon Marché. Am adăugat înadins o fotocopie după coperta cărţii lui Michel Foucault : Surveiller et Punir (A supraveghea şi a Pedepsi).

Prima oară când am fost controlat, poliţista mi-a cerut cartea de identitate. Când a descoperit că sunt cetăţean elveţian a devenit deodată foarte amabilă. E întotdeauna preferabil să provii dintr-o ţară bogată, mi-am zis, o dată în plus. Mă rog, m-am apucat apoi să recitesc un maestru din alte timpuri, uitat cu totul astăzi: Gaston Bouthoul, creatorul unei discipline care se preda la Sciences Po în anii 1960 : polemologia. Războaiele şi epidemiile - încerc să rezum, conduc la o relaxare demografică. Ba acesta este chiar rolul lor esenţial. Miss Corona o fi destul de eficientă ca să lupte împotrica suprapopulării planetei ? Am adormit cu întrebarea asta în minte, după ce m-am uitat iar la Al şaptelea sceptru, capodopera lui Ingmar Bergman, în care Moartea joacă şah…

În zilele următoare am văzut cum preşedintele şi-a pus uniforma de şef de război, exact ca un copil care primeşte primul lui trenuleţ electric de Crăciun. Am mai aflat că Miss Corona devenea din ce în ce mai pasionată de bătrâni, pe tineri lăsându-i în pace. E o fată bună, mi-am zis. Vedeam cum francezii erau cuprinşi de panică în timp ce numărul morţilor la nivel mondial rămânea derizoriu. Pentru cine a trăit, ca mine, la Viena, imediat după cel de-al doilea Război Mondial, spectacolul părea minabil…Cât priveşte cearta între mandarini, nici nu merită vreo glosă: grotesc dacă n-ar fi ruşinos. Dar bătrânul hipi avea un farmec al lui, atrăgând ura  conformiştilor de tot felul.

Mi s-a întâmplat să rânjesc când mi se spunea că sistemul francez de sănătate e cel mai bun din lume. Dar nu-i deloc dezagerabil să ai tot timpul dreptate, mă întreb cum se descurcă ceilalţi…

***

Cioran are dreptate : ca să mori, n-ajută gândul la moarte, ci thanatoriile. O ţară civilizată ar trebui să le instaleze în fiecare cartier. Refuzul de a acorda asistenţă la sinucidere este o ruşine a medicinei, aşa cum o profesa prietenul meu Thomas Szasz. Iar pentru doctorul Kevorkian am un sentiment special de tandreţe. A fost difamat, numit şarlatan al morgilor sau vampir pe bulevardul celor adormiţi, el, inventatorul unei maşini de sinucidere. Cel care dă sfaturi despre moarte transgresează o interdicţie religioasă. În zorii secolului XXI, lumea e încă dominată de religios. Dumnezeu a murit, cu siguranţă. Dar ceea ce trebuie să celebrăm astăzi este Viaţa. Ea trebuie zeificată, cu orice preţ, sub orice formă. Viaţa şi nu umanul.

***

Trebuie să doreşti moartea celui mai mare duşman al tău ? La această întrebare voi răspunde aşa : nu, fără nicio ezitare. Dimpotrivă, e preferabil să-l laşi să trăiască : va fi pedeapsa cea mai cumplită…

***

Bănuiesc că voi trece dintr-un neant într-altul. Murind de râs, dacă s-ar putea. Viaţa e o ficţiune. Moartea la fel. Scipio Africanul zicea : „Îţi aminteşti de şerpii aceia care, în Epir, ne ştergeau, în spate, urmele paşilor ? Alţi şerpi or să vină şi totul va fi şters.“ Eram adolescent când reflecţia asta m-a pus serios pe gânduri. Şi m-a condus toată viaţa.   

*Notiţă biografică

Roland Jaccard este psiholog, scriitor, jurnalist, critic literar, eseist şi editor elveţian.

Primul său titlu, eseul "L'exil intérieur" (1975), a marcat generaţii întregi de cititori.

Este autorul a numeroase romane, între care : "Sugar Babies" (1986), "Flirt en hiver" (1991), "Une fille pour l'été" (2000). A scris o trilogie autobiografică şi mai multe volume de critică literară ("Le cimetière de la morale" (1995).

Recent, a publicat "Dis-moi la vérité sur l’amour ", Editions de l’Aire, 2019 şi

"John Wayne n’est pas mort ", Pierre-Guillaume de Roux, 2020.

Site oficial: http://www.roland-jaccard.com/

Blogul său: https://leblogderolandjaccard.com/