Presa complexului provincial românesc

Un capitol din „Enciclopedia propagandei româneşti” a lui Călin Hentea e consacrat felului în carea a fost mediatizată participarea Armatei române la misiuni internaţionale între 1991-2009.

Prin raportare la realităţile acestor misiuni, Călin Hentea îşi permite să afirme fără ezitări despre prestaţia presei noastre, zise şi independente: „Aspectele relatate de presă, conţinutul interviurilor cu militarii români participanţi la operaţiuni şi, nu în ultimul rând, declaraţiile oficialităţilor politico-militare au fost aproape în integralitatea lor pozitiv-triumfaliste, construite cu ajutorul noului limbaj de lemn postdecembrist. Retorica oficială folosită îndeosebi în cadrul campaniilor pentru integrarea României în NATO (1997-2004) a fost locul comun al comentariilor, relatărilor mass-mediei şi actorilor implicaţi privind acest subiect“.

Într-adevăr, misiunile militare româneşti de după 1989 au fost acoperite de presă – ca să folosim un termen din jargonul profesiei – într-o manieră deloc diferită de cea în care au fost înfăţişate acţiunile internaţionale ale lui Nicolae Ceauşescu de presa comunistă.

Abordarea oficială, categoric trompetistă, nu şi-a avut temeiul, cum s-ar crede, în aplicarea unor normative venite de la Guvern. Nu, presa noastră liberă şi independentă s-a manifestat aşa din proprie iniţiativă: „Fără să fi fost vorba de înţelegeri scrise sau recomandări, în cazul mediatizării participărilor militare româneşti la misiuni internaţionale, a funcţionat un evident partizanat mediatic, justificat prin susţinerea intereselor naţionale şi credibilitatea instituţiei armatei române“.

Retorismul, tiribombismul, proza de interjecţie care înlocuieşte analiza cu tăieoşenii chirurgicale, patetismul de mucava sunt doar câteva dintre notele întâlnite şi în alte realităţi abordate de presa postdecembristă: Admiterea României în NATO şi UE, locul şi rolul României în Uniunea Europeană; Relaţia ţării noastre cu Aliaţii Occidentali şi cu alţi actori geostrategici ai momentului.

Corp de Armată în Armata Lucidităţii, presa trebuie să pună şi să-şi pună întrebări în legătură cu orice realitate. Admiterea în NATO, în Uniunea Europeană au fost lovite de năravul care şi-a spus cuvântul şi în cazul misiunilor internaţionale ale Armatei Române. Şi admiterea în NATO şi admiterea în UE au fost în realitate produsul unor contracte între o ţară independentă – România – şi un Grup de state, strânse într-o alianţă, cu nimic mai bună sau mai rea decât alianţele care marchează Istoria Omenirii.

Potrivit contractului, ţara care intră în Alianţă primeşte ceva, dar, în acelaşi timp, şi dă ceva. Pentru presa noastră postdecembristă, admiterea în NATO şi în Uniunea Europeană, au fost exclusiv momente de bunăvoinţă ale celor două alianţe, un fel de daruri de Crăciun făcute României, la care României, ca orice pricopsit cu o pleaşcă, nu putea decât să dea din coadă.

Presa din alte ţări, mai ales din ţările mari, occidentale, e infinit mai lucidă faţă de ceea ce şi acolo politicienii se întrec în a boteza drept Interes naţional! Cum se explică faptul că presa românească postdecembristă, câine de pază când vine vorba de democraţia internă, devine pisoiaş jigărit, cînd vine vorba de democraţia externă?

Răspunsul trebuie căutat într-un fenomen mai larg decît presa şi mai bătrân decât perioada postdecembristă: Complexul naţional faţă de Mai Marii Lumii, Complex care-şi spune cuvântul nu numai în presă, dar şi în politică, în societate şi care activează de secole în mentalul colectiv românesc.

Cum să abordezi critic participarea României la misiuni militare peste graniţă când tu eşti doar un ziarist de provincie a Europei şi nu unul de capitală?! Abordarea trompetistă a misiunilor internaţionale nu-i altceva decât expresia în presă a complexului românesc de Provincie a Europei.