Portret de revoluţionar

Poveştile revoluţionarilor au deja luciul perfect al episoadelor de război. Au fost zise de atâtea ori, că frazele s-au lipit una de alta şi nu-i loc de întrebări suplimentare. Tot ce-a fost ciudat e acum mister deplin.

Fiecare face ce-a făcut dintotdeauna: diversioniştii se plimbă pe acoperişuri şi trag, securiştii înjură printre dinţi, bat oameni şi-i aruncă în grămezi, morţii continuă să moară. E plin de personaje fără nume care-şi spun replicile. „Şi atunci i-am zis…“, apoi fiecare dispare spre Intercontinental, spre televiziune, spre Jilava, pe unde are treabă fiecare.

Ditamai istoria nu ştie cum să procedeze cu revoluţionarii, aşa că noi ne-am propus mult mai puţin. Tot ce vrem e să-i arătăm, la aproape un sfert de secol de atunci. Fotoreporterul Marin Raica lucrează la o serie de portrete ale oamenilor acelor zile, iar eu încerc să le rezum revoluţiile.
 

Traian Vasu (69 de ani): „Ce p*** mă-sii, ăştia au schimbat stema şi au pus un cerc albastru!“

Traian Vasu, împreună cu fiica sa (Foto: Marin Raica)

"Când m-a lovit mai tare, am desfăcut mâinile şi mi-a căzut pâinea, aia pe care am băgat-o după curea. Dom'le, când a căzut pâinea, au început să dea cu picioarele: "Ia uite nemâncaţii, nenorociţii, cine vrea să-l dea jos pe Ceauşescu!" Şi râdeau în gura mare. Mi-am zis: "Futu-vă muma-n cur, dacă scap, niciunul din ăştia nu scapă!" În arest, jos, te băga înăuntru şi te arunca peste alţii. Şi zicea: "Faţa în jos, mâinile la ceafă!". Mă aruncase peste unul solid şi peste unul mai slăbuţ."

„Am leşinat. M-am trezit când m-oi fi trezit, cu faţa pe mozaicul ăla, lângă perete. Mai aducea din când în când pe câte unul şi-l arunca. Când am ajuns eu, era plină cam pe-un sfert, după care se umpluse [sala] aproape de tot. Cam după o jumătate de oră, o oră, a adus-o şi pe fată. Văzusem o fată, avea un palton de culoare deschisă, că încă mai vedeam cu ochiul ăsta, am zis că poate e ea. Sperasem până atunci că i-a dat drumul şi a lăsat-o să se ducă acasă. A stat şi ea cu faţa în jos, după care a întors capul. Când a întors capul, am văzut că ea e.“

„Când am coborât din maşină şi-am văzut că vin dinspre Giurgiu maşini cu steaguri, dar cu o gaură în steag prin care se vedea albastru, mă gândeam: «Ce p*** mă-sii, ăştia au schimbat stema şi-au pus un cerc albastru, ăsta nu-i steagul României. Când treceau, am văzut că de fapt nu mai aveau stemă. Steagul fâlfâind, se vedea albastru prin gaur㻓.

„Hai la Piaţa Aviatorilor! Am coborât acolo. Tot circ, dom’le, circ total! Trăgeau cu mitraliere, cu automate, cu tot ce vreţi! Era o vilă foarte frumoasă şi de pe ea trăgea unul cu o puşcă de tir. Din când în când, se auzea câte un pocnet. Nu rănea pe nimeni, dar trăgea. Ăştia toţi trăgeau în ăla. După cinci minute, nu mai trăgea de aici, trăgea de pe Consulatul Rusesc. După care, de acolo, iar venea încoace. Au terminat sute de mii de cartuşe. Şi l-am întrebat pe un căpitan: «Dom’le, de ce trageţi în ăla, de ce nu-i chemaţi pe ăştia de la antitero?», «Nu ne învăţa dumneata pe noi!», «Nu vă învăţ, dar stricaţi muniţia, asta costă». La cinci au terminat muniţia şi au zis: «Dacă rămâneţi, rămâneţi fiecare pe cont propriu, noi nu vă mai putem apăra!» Ei nu se puteau apăra pe ei”.

„Vine la un moment dat dinspre Arcul de Triumf o arătare. Ce era? Un tanc care de-abia mergea, dar era pe el atâta lume, majoritatea ţigani, că nu ştiai ce e. Ăştia îl ridicau în slăvi pe un infanterist care ieşea din turela tancului, râzând şi dând mâna cu toată lumea. M-am dus lângă el acolo şi i-am zis: «Bă nene, intră în dispozitiv, că nu ştii cu cine ai de-a face!». Şi ăsta: «Păi ce, am câştigat!». I-am zis: «Niciodată nu ai câştigat o luptă înainte de a începe!». Am dat aşa din mâna, «lăsaţi dracu’!», şi-am plecat acasă“.
 
Adrian Stănescu (59 de ani): „Majoritatea revoluţionarilor are probleme la colon, la plămâni, la gât“

Adrian Stănescu (centru), la o întâlnire a Asociaţiei „21 Decembrie 1989“ (Foto: Marin Raica)

„Nu duceam lipsă de nimic, eram un fel de Becali la vremea aia. Nu stăteam la cozi, dar mă durea când îi vedeam pe săracii oameni. Mi-era milă de societate. Îmi doream libertatea de exprimare, să nu mai simt în aer microbul de comunism. Când mergeam pe lângă CC, simţeam miros de îmbâcseală, nu puteam să mai respir.“

„Veneau manifestanţii care fuseseră la miting. Se spărsese mitingul. Şi-i alergau scutierii. Şi noi la statui ne-am întâlnit cu scutierii faţă în faţă. Aia a fost prima bătaie pe care am luat-o de la scutieri. După care, ca să scăpăm de teroarea care s-a produs la statui, ne-am deplasat spre Dalles. Şi am stat la intrarea în pasajul subteran, chiar în faţă la restaurantul Pescăruşul. Acolo am făcut baricada de la Dalles, am luat mesele şi scaunele de pe terasă de la Dunărea, am luat cărucioarele de la aprozar, a mai venit un camion de la Poşta Română, o salvare de la medico-legal sau nu ştiu de la ce spital“.

Fotografiile unora dintre cei care au murit la Revoluţie, în sala mare a Asociaţiei „21 Decembrie 1989“ (Foto: Marin Raica)

„Eu am făcut parte din comisia care a negociat cu Senatul României în ’92 pentru titlul de luptător. Şi am zis: «Dom’le, rănitul trăieşte datorită mie, că eu l-am dus la Colţea!»”

„Majoritatea revoluţionarilor are probleme la colon, la plămâni, la gât. Mie Spitalul Militar mi-a pus aşa diagnosticul: «Substanţă chimică neidentificată în sânge»”.

Marin Raica mai lucrează, împreună cu Ioana Cârlig, la un proiect fotografic independent despre fostele zone industriale ale României. Pentru asta, şi-au propus să călătorească doi ani prin ţară, în căutare de poveşti. Detalii despre acest proiect pot fi găsite pe Post-Industrial Stories.
 

Acest material a fost publicat şi pe blogul personal de pe Casa Jurnalistului.