Pentru început de drum... despre o „feudă“

Sunt medic neonatolog în Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie „Filantropia” şi lucrez în această specialitate de 27 de ani. Generaţia mea a pornit în această specialitate la începutul anilor 90 doar cu un stetoscop şi cu dorinţa de a şterge ruşinea de a fi campioni la mortalitatea infantilă.

Pentru că în acele timpuri cifrele arătau că în România mortalitatea în primele 28 de zile de viaţă era de 25‰. În anul 1994 am lucrat timp de şase luni într-o mare clinică de terapie intensivă neonatală din Franţa. Era o bursă pe care o câştigasem în urma unui concurs. Eram primii care plecam, şi nu aveam nici o idee despre ce va urma. Primele zile au fost copleşitoare. Distanţele de tehnologie, logistică, mentalitate erau uriaşe. De neatins. Cel mai greu a fost când m-am întors acasă. Doar încăpăţânarea mea de a face lucruri nu era de ajuns. M-a ţinut captivă într-un spital 3 ani, încercând să lupt pentru fiecare copil în parte.  Dar e o specialitate de echipă şi care necesită tehnologie adevărată. Şi lucrurile au început să se schimbe după anul 1997. Când datorită unor politici de sănătate menite să scadă mortalitatea infantilă uriaşă, a început dotarea maternităţilor cu echipamente. M-am alăturat echipei de la maternitatea Polizu şi a început pentru noi o perioadă de pionierat. Îmi amintesc şi acum primul nou născut pe care l-am intubat şi ventilat. O fetiţă de 28 de săptămâni 1100 de grame. Cu ochii aţintiţi pe monitoare, cu alarmele care ne urmăreau şi dincolo de poarta spitalului. Cu spaima de infecţii şi complicaţii. Cu dezbaterile pe care le aveam la conferinţe şi simpozioane. Când ne întâlneam cu colegi din alte centre şi ne împărtăşeam experienţele bazate pe statistici, cazuri clinice. Au urmat anii unor perfecţionări în centre din Anglia, Italia, SUA. Ne-am întors de fiecare dată acasă. Cu dorinţa de a introduce alte protocoale, proceduri, tehnologii în această specialitate. Deşi ne aflam încă într-o zonă îngrijorătoare a mortalităţii infantile faţă de celelalte state europene, reuşiserăm să aducem mortalitatea neonatală la 9‰ în anul 2010.

În 2012 m-am desprins de echipa Polizu pentru a avea un proiect personal – maternitatea Filantropia. Am pus pe hârtie: planuri, schiţe, protocoale. Puse în practică cu  tenacitate. Învingând mentalităţi, frustrări, resentimente, inerţia şi dorinţa celor mai mulţi de a eşua. Nu a fost uşor şi de multe ori a trebuit să o iau de la capăt cu aceeaşi încăpăţânare. Şapte ani care mi-au transformat total modul de viaţă şi chiar metabolismul. Dacă a meritat? Eu zic că da. Îmi place să cred că şi proiectul meu a dat o anumită siguranţă şi încredere pentru gravidele care aleg să nască în maternitatea Filantropia în ultimii ani.  

În ultimul an, odată cu schimbarea managerului, lucrurile au luat-o rău de tot razna. Fără precedent. O administraţie a primăriei care a pătruns cu forţa în spital. Colonizare totală! 2 manageri made in Târgu Mureş. Primul la primul mandat. CV-ul lui nu mai conta. Ce îl recomanda? Nu am un răspuns decent. Al doilea, compatriot cu primul. O fi la Târgu Mureş o şcoală superioară pentru managerii de spitale? A început schimbarea administraţiei. De la secretariat înspre administraţie... altă planetă. De funcţionari detaşaţi din ASSMB sau cine ştie de unde. Mulţi şi aroganţi. Pentru că noi eram vai de capul nostru şi trebuiau „implementate” proceduri administrative noi. Trebuia să ne ţină ocupaţi în timp ce totul se schimba şi pierdeam reperele unui mediu de clinică universitară cu reguli bine scrise şi proceduri unanim acceptate. Eram cred ultima oază de normalitate din Bucureşti. Spitalul era performant, noi disciplinaţi şi chiar profesionişti. Au fost depuse petiţii peste tot. Eram în perioada inocentă a demersurilor noastre. A schimbat primul manager şi am crezut că primăria chiar şi-a dat seama că a greşit cu noi. La al doilea, deja am văzut definitivul situaţiei. Când au apărut colaboraţioniştii dintre colegii noştri. Nu Profesorul este autoritatea acum în discutarea cazurilor clinice. Acel loc în capul mesei, simbol în toate clinicile universitare de pe planeta asta, a fost confiscat. Au apărut alte simboluri: sigla ASSMB şi PMB peste tot, pe pereţi, pe acte oficiale şi neoficiale. Un pic de discreţie nu strica. Nu discut despre ermetizarea administraţiei şi zvonurile despre fraude. Este treaba altora să controleze. 

Eu sunt un om obişnuit care trăieşte discret. Şi cred că asta este unul din atuurile demersurilor mele. Că un om obişnuit, un anonim nu mai tolerează această maşinărie administrativă exersată abil şi care transformă un spital într-o feudă.