Eu aveam vreo 5-6 ani, poate mai bine. Poate eram chiar în clasa a doua, mai ales că îmi amintesc ceva despre nişte teme la franceză pe care nu mi le-am făcut motivând că mi-a murit o rudă. Asta dacă nu cumva amintirile mele de atunci se suprapun peste alte şi alte amintiri, ceea ce este foarte posibil. La priveghiul lui nea Gheorghiţă, care a durat cel puţin două seri, mi-am cunoscut nişte verişori îndepărtaţi şi am învăţat să joc Kems. Tot atunci a fost prădat şi un corcoduş doldora de fructe.

După înmormântarea aceea am avut primele mele îndoieli serioase. Ştiam, în principiu, ce e aia moarte, dar nu înţelegeam până la capăt. M-a apucat o frică bolnavă şi n-am mai dormit câteva nopţi, până când maică-mea m-a luat într-o zi şi m-a zguduit la propriu, că nici de mâncare nu mă mai atingeam, iar asta era o problemă la mine în familie. I-am spus că mi-e frică că o să murim. Exact aşa, cu această cacofonie a disperării. „De ce nu mănânci, ce e cu tine?“. „Mi-e frică că o să murim“. Îmi amintesc perfect locul unde eram, era seara, treceam împreună din holul mare în camera bunicilor. Ne-am oprit pe prag şi am stat puţin acolo, eu şi mama, construind acest moment despre care sunt sigură că nu-şi mai aminteşte acum şi care s-a păstrat în capul meu, fără să am nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat cu un minut după ce el a luat sfârşit.

Maică-mea a zis aşa: „N-o să te mint, o să murim. O să murim toţi. De la primul la ultimul. Şi eu, şi Puiu, şi mamaie, şi tataie, toţi o să murim. Chiar şi tu. Dar o să-ţi mai spun un secret foarte important, pe care nu multă lume îl ştie“. Eu mi-am tras mucii între timp, pentru că mă luase plânsul. „Secretul e că o să murim peste mulţi, foarte mulţi, atât de mulţi ani încât nici n-are rost să ne gândim la asta. Mai e atât de mult timp până atunci încât nici nu ştiu cum să-ţi explic cât de mult mai este. Nu chiar un infinit, dar pe aproape. Şi nu se va întâmpla până nu le vom face pe toate, până când nu vom fi fericiţi. Întâi vom fi foarte foarte fericiţi.“

Eram scundă în seara aia, foarte scundă, desi mereu am fost înaltă. Eram până la clanţa uşii, poate mai jos de ea, afară se lăsase întunericul şi îmi simţeam ochii cât cepele. „Păi şi ce, de asta plângi tu acum? Fii copil cuminte!“ S-a aplecat şi m-a pupat apăsat pe cap, nu ştiu de ce, dar am impresia că maică-mea mă pupa destul de rar când eram mică, probabil voia să mă înveţe cu viaţa.

Zilele trecute, dintre noi a plecat Florina. Am vorbit cu mama la telefon despre asta. Am căzut de acord că Florina a fost înaltă, exact ca mamaie şi ca mine. Am tăcut. Prima mea amintire cu Florina este cam de când nici nu ştiam cum mă cheamă. Eram în vizită la rude, iar ea, fiind cu vreo 14 ani mai mare ca mine, mi-a dat o gumă de mestecat. Nu ştiu de unde o avea, dar ştiu că era tare bună şi că am înghiţit-o cu totul. A fost prima mea gumă. Când m-au pus ai mei la colţ, o oră mai târziu, absolut disperaţi că am înghiţit guma şi că o să fac încurcătură de maţe, Florina a intrat în cameră încruntată şi le-a zis tuturor: „Ce-aveţi, mă? Lăsaţi fata în pace! Nu i-am dat gumă, i-am dat o caramelă! S-a topit!“. Florina purta ceva în carouri şi mi s-a părut foarte frumoasă în ziua aia în care m-a salvat.


CITIŢI ŞI:

Zeităţi minuscule şi nemuritoare

Ţine minte viitorul

Teoria cafelei


Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.