#MeToo şi puterea femeilor

Şi mie mi s-a întâmplat să fiu încercată: să intru în zona gri a consimţământului „de voie, de nevoie“ în relaţie cu genul masculin. Mi-e greu să afirm că am fost abuzată, pentru că am consimţit, dar mi s-au încercat limitele. Nu am fost violată, nu am fost subiectul vreunui abuz pe care să-l resimt ca atare. Prin urmare, am postat #MeNot. Am sentimentul că nu am spus tot şi că nu am meditat destul asupra subiectului. De aceea, iată, scriu.

Istoria mea e departe de gravitatea istoriilor multor femei. Probabil din cauza circumstanţelor sociale şi personale – am trăit în timp de pace, am avut/am o familie relativ armonioasă, fără provocări de tipul violenţei; am beneficiat de independenţă economică.

Fenomenul #MeToo (#ŞiEu) a pătruns spaţiul public în ultimele săptămâni. Probabil că e deja de notorietate publică începutul său: dezvăluirile victimelor producătorului Harvey Weinstein de la Hollywood. Acum 10 ani denumirea „Me Too“ a fost dată unei mişcări împotriva hărţuirii sexuale şi abuzului sexual de către Tarana Burke. Ea a iniţiat această mişcare, fiind impresionată de povestea unei fetiţe de 13 ani care fusese abuzată sexual. Dar atunci lucrurile nu au luat o amploare globală. Au luat-o acum cu contribuţia majoră a internetului, mai ales a Facebook-ului.

Femei din lumea întreagă au început să declare public ce li s-a întâmplat, în ce fel au fost agresate: hărţuire sexuală, agresiuni fizice brutale, violuri ţinute până acum secrete, fotografii însoţitoare ale efectelor corporale în anumite cazuri. Fapte şi trăiri ascunse de ani de zile. O oglindă abominabilă a lumii în care trăim. Personalul a devenit public prin intermediul internetului. S-a vorbit despre o eliberare colectivă, despre o purificare colectivă, despre o terapie de dimensiuni globale.

Relaţionarea sexuală ar trebui să fie consensuală în orice circumstanţă. Ar trebui, dar nu este.

Acuzele care curg sunt la adresa unor bărbaţi care se află în poziţii de putere. Domnul Weinstein a agresat sexual o serie de femei din poziţia sa de putere la Hollywood. Alţi domni s-au folosit şi ei de poziţiile lor în diferite structuri organizaţionale pentru a profita de subordonatele lor. În general, poziţiile de putere economică şi instituţională sunt deţinute de bărbaţi, în România, în Europa, la nivel global.

O temă extrem de sensibilă. În lume există mulţi bărbaţi care fac din poziţiile lor publice un instrument de subordonare şi umilire a unor femei. Dar există şi bărbaţi care nu fac acest lucru, există bărbaţi care sprijină femei bine pregătite fără a se impune cu forţa sau a le folosi. Tentaţia generalizărilor este mare şi cred că nefolositoare.

Violenţa împotriva femeilor este o realitate crudă care se manifestă în anumite circumstanţe de viaţă. Deşi există o legislaţie care sancţionează fenomenul în statele cu democraţie liberală cel puţin, el se manifestă cu putere. De multe ori e foarte dificil să dovedeşti hărţuirea, agresiunea sau chiar violul. De multe ori nu-ţi vine să crezi că ţi se întămplă aşa ceva şi te blamezi şi scuzi agresorul. Sunt teme psihologice mari implicate în fenomenele de abuz sexual. Ştim că există şi violuri maritale, adică violarea intimităţii femeilor în cadrul unei relaţii de căsătorie. Despre acest fenomen se vorbeşte mai puţin. Asta nu înseamnă că nu există. Relaţionarea sexuală ar trebui să fie consensuală în orice circumstanţă. Ar trebui, dar nu este.

Campania spontană „MeToo“ aduce în prim plan tema violenţei aplicate femeilor în spaţiul public şi în perioade de pace. Dar cât de multe ştim despre proporţiile violenţei împotriva femeilor în timp de război? Cât de mult reflectăm la aceste situaţii? Banalizarea războiului şi a faptului că se întâmplă “în altă parte“, nu la noi, ascunde în spate date înfricoşătoare (subestimări recunoscute, datorită subraportărilor): în jur de 250.000 de femei violate în războiul din Ruanda în timpul genocidului de trei luni din 1994, peste 60.000 de femei violate în războiul civil din Sierra Leone (1991-2002), peste 40.000 de femei violate în Liberia (1989-2003), în jur de 60.000 de femei violate în vecina fostă Iugoslavie, peste 200.000 de femei violate în Republica Democratică Congo începând cu 1998 – conflictul continuă. Generalul Patrick Cammaert, fost comandant al forţelor de menţinere a păcii din Congo oriental a afirmat că „A devenit probabil mai periculos să fii femeie decât să fii soldat într-un conflict armat“. În cel de-al Doilea Război Mondial au fost violate în jur de 2.000.000 de femei. Ca să-l citez, cinic, pe Stalin: o singură moarte e o tragedie, un milion este o statistică. Îmi dau seama că uneori cifrele obturează drama unică din spatele fiecărei femei care a suferit un asemenea abuz. Ar trebui să se ridice un monument în fiecare ţară pentru comemorarea suferinţelor acestor victime ale războiului, la fel cum se ridică monumente pentru militarii căzuţi.

Felicit toate femeile care au avut curajul de a rosti secrete ce supurau de mult, adânc ascunse în sufletul lor.

Câte femei vor fi fost violate în războiul din Siria până acum? Oare campania „#MeToo“ va conduce şi la creşterea empatiei şi solidarizării cu aceste femei? Oare va conduce şi la un activism crescut pentru pacificarea zonei? Pentru mine #MeToo înseamnă solidarizarea şi cu aceste femei al căror destin personal este pus sub zodia nefastă a violenţei prin simplul fapt că s-au născut într-o anumită geografie politică.

FOTO Twitter

Îmi exprim profunda compasiune şi solidaritate de gen faţă de toate femeile agresate, abuzate, brutalizate, maltratate, violate – din lume. Felicit toate femeile care au avut curajul de a rosti secrete ce supurau de mult, adânc ascunse în sufletul lor. Au simţit nevoia să o spună public acum, la adăpostul solidarizării şi compasiunii celorlalte femei, într-un mediu blând şi iubitor chiar dacă virtual. Beneficiile unei asemenea campanii spontane de mărturisiri sunt certe. Crearea de reţele globale de suport reprezintă un câştig major, alături de solidaritatea de suflet dincolo de graniţe.

Ceea ce se întâmplă într-un abuz sexual este fie manifestarea forţei brute (în cazul violurilor) fie manifestarea puterii. Puterea presupune doi actori şi o relaţie în care unul se supune de bună voie celuilalt, există un consimţământ al celuilalt (al celeilalte). Într-un act de viol nu există un consimţământ; neputinţa abuzatorului se transformă în acţiune de forţă. Paradoxal, abuzatorul este cel lipsit de putere. Absenţa puterii din partea acelor bărbaţi se transformă în act fizic disperat de forţă. Aşa se întâmplă în spaţiul privat, la fel şi în spaţiul public. Dar sunt multe cazuri de abuz sexual în care există un grad mai mare sau mai mic de consimţământ. Cuantificarea este dificilă, nuanţele sunt multe, condiţionările sunt multiple. Aici e o zonă gri foarte largă, care cuprinde cazuri diverse – de la cel al mamei disperate care acceptă abuzul pentru a asigura supravieţuirea copiilor ei (la un capăt al spectrului) până la cazul de acceptare a prostituării unei actriţe de la Hollywood care îşi doreşte un rol şi pe care nu-l poate obţine decât astfel. Cei care neagă abuzurile şi violenţa la adresa femeilor se referă în general la capătul acesta din urmă al spectrului. Frecvenţa cazurilor de abuz este legată de poziţia economică a celor două genuri şi aici bărbaţii au ceea ce se numeşte „upper hand“ avantajul cel mare – în mai toate societăţile şi la nivel global.

Avem nevoie să construim o lume în care condiţiile abuzării femeilor să fie spulberate şi în care relaţiile parteneriale să învingă.

Şi totuşi, nu avem voie să transformăm campania #MeToo într-o victimiadă - într-un exerciţiu de expunere a vulnerabilităţii noastre fără consecinţe practice. Este o capcană, în opinia mea. Campania trebuie concepută ca o oglindă a atrocităţilor din relaţiile de gen la nivel global şi ca un argument puternic pentru schimbarea acestora. Pericolul poziţionării victimiste este imens pentru că subminează autentica poziţie a femeilor în lume. 

Femeile sunt sexul/genul puternic deşi suntem învăţate contrariul. Celebra frază „femeile sunt sexul slab“ este parte a naraţiunii patriarhale şi este un laitmotiv strategic al culturii patriarhale perpetuate de mii de ani. Nu avem voie să cădem pradă acestui truc. Generaţii de fete şi femei cresc cu o imagine de sine greşită: că sunt slabe, că au nevoie de protecţie, că sunt vulnerabile, că aşa e scris în biblii, că e normal să depindă de alţii, că e greu să fii femeie etc. Această naraţiune a ajuns la capătul puterilor sale şi e cazul ca ea să fie eradicată din gândirea femeilor. Felul în care e organizată societatea, felul în care gândim relaţiile de gen, felul în care ne raportăm noi la noi înşine, toate acestea ne pot transforma în victime sau în stăpânele propriului destin. Pe de lta parte, dacă accepţi că eşti puternică îţi asumi simultan responsabilitatea propriei persoane. Uneori saltul în necunoscut e ameţitor.

Avem nevoie să conştientizăm că suntem sexul/genul puternic. Şi să ne comportăm ca atare. Eleanor Roosevelt spunea că nimeni nu ne poate obliga să ne simţim inferiori (inferioare) fără consimţământul nostru. Avem nevoie să educăm tinerele în spiritul respectului de sine şi al încrederii în forţele proprii. Avem nevoie să construim o lume în care condiţiile abuzării femeilor să fie spulberate şi în care relaţiile parteneriale să învingă.