Lumea „Curcugay“. Sau cum au ajuns umbrelele armele lui Satana

Îngenunchezi şi te gândeşti cu mâinile împreunate la ce ai făcut. Ţi-e ruşine de acţiunile tale, le auzi cum se rostogolesc zgomotos în capul tău şi te simţi străină de tine. Ai vrea ca o mână să te atingă pe creştet şi să-ţi spună: eşti iertată. Când te vei ridica, va fi fost un alt început. Eşti singură în biserică şi nu se aude nimic.

Nu cântă niciun cor, nu predică niciun preot, nu şuşoteşte nicio babă, nu zbiară niciun copil. Crezi că, pentru câteva minute, Dumnezeu e doar cu tine şi te ascultă doar pe tine. Sau vrei să crezi asta.

Mi-e dor să mă duc la biserică, aşa cum o făceam în copilărie, să mă simt apropiată de ceva inexplicabil muritorilor. Bunica m-a învăţat să cred în religie, preoţii – unii dintre ei – m-au învăţat că religia nu (mai?) are nicio legătură cu Dumnezeu. E o dezamăgire care îţi poate mâhni ireversibil sufletul. 

Astăzi biserica nu mai este decât o amintire a copilăriei mele. Nu se mai regăseşte nimic din ce căutai odinioară acolo. Iar o bună parte din preoţii pe care i-am întâlnit au ajuns unelte ale meschinăriei. Cine spune că biserica nu ţine pasul cu lumea modernă se amăgeşte singur. Preoţii sunt prea bine ancoraţi în realitatea lui 2014, dar aleg să fie de acord doar cu aspectele care le convin. Pentru mulţi dintre ei comunitatea LGBT, homosexualii, lesbienele se abat de la credinţă şi se transformă din oameni în „aceşti bolnavi săraci“, care trebuie vindecaţi. Chiar dacă ştiinţa demonstrează că a fi homosexual nu este, în fond, o alegere.

E normal ca dogmele bisericeşti să le dicteze preoţilor să nu fie de acord cu relaţiile „nefireşti“. Perspectivele sunt evident diferite pentru că aşa o cere tradiţia. Judecata se va face la urmă, de va fi una. Dacă îi spun unui preot că sunt gay, va încerca să mă convingă să mă lepăd de Satana. Deşi eu îl iubesc pe Dumnezeu, gaysmul meu anulează asta.

Da, lumea s-a întors cu fundu-n sus pentru cei care au fost învăţaţi că valorile în viaţă sunt altele. Doar că normalitatea ta nu trebuie să fie automat şi a mea. Atât timp cât nu ne alterăm reciproc vieţile. Am amici, colegi care spun că „e cool să fii gay sau să ţii cu gayii (ca într-un război)“. Nu, nu e nimic cool în asta, cum nu e nimic cool în a interpreta simboluri vechi de când lumea ca elemente particulare ale homosexualilor. Dragilor, curcubeul nu aparţine unei minorităţi. E un fenomen natural, nu e vreun însemn confiscat. Diversitatea implică mai mult decât sexualitate, dar se pare că pe unii preoţi, cum este cel din Botoşani, homosexualitatea îi preocupă mai mult decât legământul cu Dumnezeu şi cu omul ca entitate.

Chiar nu mai avea protopopul de Botoşani nimic de îngrijit în oraşul său decât să solicite înlăturarea celor 30 de umbrele în culorile curcubeului? Cum va reacţiona sfinţia sa când, după vreun potop, i se va ivi, pe cer, un curcubeu? Îşi va face cruce şi va scuipa în sân, blestemând homosexualii? 

Preotul Eugen Tănăsescu, blogger adevarul.ro, îmi explică: „Trăim vremuri în care simbolurile de origine biblică generează confuzii datorită propriilor noastre frustrări. Ca şi în cazul zodiacului, curcubeul a fost «împrumutat» din tradiţia religioasă, dar cu schimbarea semnificaţiei originale. Dacă în Biblie el apare ca un simbol al legământului între Dumnezeu şi om, laicatul l-a înţeles ca un simbol al diversităţii umane, pe toate planurile (rasă, gen, aptitudini, ocupaţii etc.).

De aici, a fost «împrumutat» încă o dată şi asumat de minorităţile sexuale, care îl văd ca pe un simbol al diversităţii, dar în sens sexual. Impactul şi frustrarea au devenit atât de mari încât ele duc la o înţelegere greşită a prezenţei curcubeului, chiar şi atunci când el nu este prezentat ca simbol explicit al homosexualităţii.“

Cred că, în cazul umbrelelor multicolore, preotul s-a pripit, probabil şi din lipsa de lămurire din partea autorităţilor. 

Preot Eugen Tănăsescu

Un preot a ţipat la culori: e blasfemie! Jos cu umbrelele! Viceprimarul s-a conformat ca să nu creeze tensiuni de ordin religios. „Vrem ca toată lumea să fie mulţumită şi să nu ne mai băgăm în polemici cu nimeni, cu atât mai mult cu Biserica“, a spus viceprimarul Eugen Ţurcanu. Pentru că suntem un popor de credincioşi, cu Ponta-n frunte şi toţi ceilalţi care-l târăsc pe Dumnezu în mocirla politică, socotim că ne vom bucura de viaţă veşnică, dacă ne purtăm frumos în faţa bisericii. Şi a politicii.

Trăim în ţara în care românul face ce zice popa, iar popa face ce zice politicianul. Pentru că cercul vicios continuă: ambele – biserica şi politica – au nevoie una de alta ca să-l manipuleze pe românul confuz.

„Amintesc şi faptul că în creştinism avem şi o altă simbolistică a «unitate în diversitate». Dar şi acesta a fost «împrumutat», devenind, în anul 2000, motto-ul Uniunii Europene. Asta înseamnă că ar trebui să desfiinţăm creştinismul sau curcubeul?“, se întreabă ironic preotul Eugen Tănăsescu.

Unitate în diversitate? România e zdrenţuită pe toate planurile; demnitatea, toleranţa, credinţa sunt valori de care ne amintim rar, când ne loveşte, pe noi, personal, câte o palmă dată de vreun primar, preot sau coleg de peron de gară. 

Mie, una, mi-e dor de Dumnezeu! Vouă, nu?